Monografia sat Măhăceni

Documentul atasat reprezinta lucrarea realizata in 1970 a preotului greco catolic Popa Iuliu din satul Mahaceni, comuna Unirea judetul Alba. Documentul a fost redactat in urma unor documentari in teren, la biblioteca Academiei din Cluj, din biblioteca proprie. A fost pastrat pentru conformitate stilul si exprimarea specifica efectuandu-se doar corectiile necesare. Textul este protejat de legea drepturilor de autor si reproducerea acestei monografii nu a fost si nici nu este autorizata in nici o circumstanta in publicatii, pe site-uri sau alte metode. Informatiile pot fi utilizate, procesate, citate in activitati de cercetare specifica (istorie, folclor, etc.) cu citarea sursei.  Este permisa realizarea unei legaturi (link) la aceasta pagina.
 
Monografia satului Mahaceni (comuna Unirea, judetul Alba) 1970
 

Monografia satului Măhăceni,

comuna Unirea, judet Alba, scrisa la 1970

autor Popa Iuliu (1906-1994)- preot greco catolic

Cuvânt înainte

Ca elev de liceu, auzisem câte ceva, despre trecutul satului Măhăceni, mai ales, referitor la Popa Grigore şi lucrările sale, numite „Texte Măhăcene „. Oamenii din sat pomeneau deseori, despre trecutul vestit a satului, ca sat strămoşesc din ţinutul Arieşului. În anul 1952, aflând o ţiglă romană, în râpa de la „rogoază” în urma căreia, întrebând pe săteni, am constatat ca astfel de ţigle s-au mai aflat în jurul dâmbului de la Gruiul Porcarului şi fântâna de la Halău. Glimeiele un fel de movile înalte, care se păstrează foarte bine şi acum, parcă te cheamă să le cunoşti trecutul. Numirea de “Curte” dată locului pe care e clădită primăria şi şcoala, sau locului de peste vale, de Biserică Ungurească, atestă că aici, a fost cândva, biserică şi cimitir.
Versiunile originii satului, ca şi tăcerea despre populaţia românească până în 1583, pretind o lămurire asupra trecutului, care aşa dupa cum se va vedea se pierde în negura timpului.
Multe lucruri şi fapte care se mai păstrează în tradiţia satului, pentru a nu fi uitate, m-au îndemnat să mă folosesc de ele, mai ales, în descrierea evenimentelor din sat în anul 1848, şi despre Coastea lui Pintea, ce aminteşte de prezenţa lui Pintea Viteazul pe aceste meleaguri.
Pentru documentarea trecutului satului Măhăceni, m-am folosit în primul rând de tradiţia povestilor orale din sat, întarită şi cu documente istorice, pentru care am cercetat următoarele instituţii:
– Biblioteca Universităţii Cluj, Muzeul de Istorie,
– Muzeul do Istorie şi Arheologie Cluj,
– Biblioteca documente istorice Cluj, de unde am citit şi extras următoarele cărţi sau documente :
– Florica Ceteraşul de Paul Ioan în care era descris satul în 1848,
– Poezia populară din veacul al XVI-lea care se referă la scrierile lui Popa Grigore,
– Familiile nobiliare din Transilvania de Dr. Cavaler de Puşcariu,
– Conscripţia lui Inocenţie Micu Klein 1733,
– Conscripţia lui Petru Pavel Aron în axene de Bunea,
– Dicţionarul de nume de oraşe şi sate de Dr.Coriolan Suciu,
– Szekely Pold leirasa de Orban Balazs 1871,
– Adotok a dezsma de Iako,
– Documente privind istoria românilor din Transilvania,voi.I,Buc.,
– Sieben Burgen Geografi, vol.I-IV,
– Regimentele grănicereşti din Ardeal şi Banat 1764-1849. (Anuarul institutului de istorie naţională vol.V 1928-1930, pag.432-442 de Ştefan Manciulea prof. Blaj),
– Opere, vol.IV de I«Agârbiceanu, Din necazurile Părintelui Popa Grigore din Măhaciu
 
Popa Iuliu
Preot greco – catolic
Scrisa la Cluj Napoca 1970 (revizuita in 1975)
 
Lucrarea a fost culeasa si ingrijita de Oana
Andrada Popa (stranepot) in anul 2009


Satul (localizare geografică, scurtă descriere)

Ţinutul dintre Arieş şi Mureş, din culmile Trascăului până unde cele două rîuri se întîlnesc, din vechime îşi are numirea de ţinutul Arieşului. Satul Măhăceni este situat în partea de apus a acestui ţinut, încadrat fiind între cele două brîie de dealuri, ce pornesc din coasta muntelui Trăscău, înfruntîndu-se parcă unul pe altul prin înălţimile ce îşi opun, cum sunt: dealul Prigoria, în faţa căreia stă semeţ Orbănoaia, apoi Curmătura, avînd în faţă pe cei doi gemeni Zăpodia şi Corcoşul de unde dealurile coboară domol, din treaptă-n treaptă spre cele trei tăuri: Tăurile Stejerişului şi tăul Bădenilor, primele în apropierea şoselei naţionale ce duce de la Alba-Iulia la Cluj-Napoca, iar cel de al treilea ceva mai la o parte.
In prezent este sat de graniţă de judeţ, aparţinând comunei Unirea, judeţul Alba, la o depărtare de 4 km de şoseaua naţională.
Brâiele de dealuri ce-l înconjoară la partea de jos se apro­pie de cursul văii, închizând complet vizibilitatea dinspre şoseaua naţională, astfel că satul pare a fi aşezat ca într-un fund de căldare.
Aşezarea pe vatra de azi, cu mare proba­bilitate e aici de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, când s-a mutat de mai jos de pe străvechea vatră cu urme de aşezare romană de la Gruiul Porcarul şi fântâna de la Halău, lângă vatra de la Curte, unde a fost o mică colonie de Secui, aduşi aici, în anul 1276 din Tg. Secuiesc Kedzi.
Satul are 253 numere cu o populaţie de 874 suflete, de origine română, cu excepţia câtorva familii de ţigani, neam de ceteraşi vestiţi. (1970)
In sud vest este învecinat cu sate cu populaţie românească ca: Dumbrava, Ormeniş, Cicău şi Podeni, cu acestea satul Mahăceni având o istorie comună după date cunoscute de pe la 1284. Vecine mai sunt satele Ciugudul de Sus şi de Jos, cândva sate mici cu tradiţie de iobăgie, aparţinând acelora care aveau în stăpânire frumoasele şi întinsele lor păduri de stejari.
Înspre nord este vecin cu Stejerişul, a cărui locuitori ca şi a celor dinspre Arieş, au o populaţie de origine secuiască, ce a influenţat foarte mult populaţia românească din acele sate.
Înălţimea dealurilor de pe raza satului este de 335 m, cu o înclinaţie de aproximativ 10 grade, prin mijlocul cărora curge o vale, a cărui fir de apă e foarte mic, dar în schimb când sunt ploi mari, face ravagii (de exemplu în anii: 1868, 1912, 1940, 1968, 1975), adunând apa de pe toate dealurile, parcurge o distanţă de 7 km în hotarul satului de unde întâlnind valea ce aduce apa din tăurile mentionate de mai sus, preia denumirea de valea Măhaciului.
Apa freatică se găseşte la o adâncime aflată intre 0,60 m şi 1,50 m. Izvoare sunt pe toate părţile de hotar, dar cu un debit de apă mic. Dealurile sunt formate din argilă, marnă şi nisipuri. Pe văi roca mamă e formată din depuneri. În dealurile de nisip se văd păturile de aşezare, se găsesc straturi pietrificate iar spre baza dealurilor nisipoase, se observă vinişoare subţiri de cărbune, ex.:părăul Spoilor. La baza dealurilor de nisip în fundul pâraelor, aproape de roca mamă se găsesc blocuri de calcar, a căror provenienţă este din munţii Trascăului. Tot la baza nisipurilor mustesc ape ruginoase ex. în Ses, sub Corăbii.
Condiţiile climaterice sunt identice cu cele din Turda. Temperatura creşte şi descreşte uniform. Vara nu e prea secetoasă nici ploile în general nu sunt prea mari. Vântul ce bate dinspre Turda i se zice “Turdeanu”. Pământul în general este sărac dar cu multa trudă e bun pentru toate culturile. Zona de păduri este între alun şi mesteacăn, în lunci creşte arinul şi plopul. Salcâmul creşte printre celelalte soiuri de lemne preluând procentul după stejar. Vegetaţia în fâneţe este bună. La hectar în timpul normal sunt două coase din care rezultă patru care de fân cu valoare nutritivă bună. Păşunile fiind pe dealuri înalte şi nisipoase sunt sărace, cu o întindere de 333 hectare. Din cauza păşunatului continuu, vegetaţia e scurtă. Versanţii sunt înţeleniţi dar iarba e arsă de arşiţa soarelui. La hectar păşunează 2 vite. Compoziţia floristică e următoarea: graminee 70 %, leguminoase 20%, plante nevaloroase 10 %. Fauna: animale sălbatice: lupul, vulpea, mistreţul, căprioare şi iepuri. Temperatura medie a anului C=1896-1935= 8-14 grade Celsius. Precipitaţii atmosferice anuale 553 mc.
 

Descrierea satului si a locuintelor si portului tradiţional.

Satul mutat pe vatra de azi, a fost aşezat pe ambele părţi a văii cu două uliţi principale, de unde se putea trece între ele şi vale prin uliţe înguste numite şucatare. Satul de la început a avut fântâni comune, opt la număr, aşezate în şucatare. Două făceau excepţie, fântâna din sat, cu apă bună de băut din care se alimentează tot satul şi acum şi fântâna din
capul satului de jos numită Deava. Aceste fântâni erau zidite din piatră, acoperite cu o singură lespede mare, apa scoţându-se prin coastă (burtă) de unde şi vine numirea de: burtucă.
Casele erau construite din bârne de brad puse una peste alta acoperite cu paie, cu două încăperi, casa dinainte şi casa dinapoi la mijloc fiind tinda.
Mobila casei dinainte consta din masă, laviţa, coastăn sau lada în care se ţineau hainele de sărbători, apoi două paturi din care unul se numea patul cu bubău pe care se puneau perinile şi lipideiele, masa cu 2-3- scaune, iar intr-un colţ a casei era

cuptorul cu canale pe o vatră cu picioarele de lemn, pe pereţi erau înşir
ate farfurii de porţelan cu ştergare, apoi un şir de căni smălţuite şi colorate cu albastru, întrebuinţ
ate la băutul vinului, mai erau icoane pictate pe sticlă cu scene religioase şi sfinţi. Casa dinapoi în care se locuia era mobilată cu o masă nevopsită, o laviţă, câteva scaune, două paturi, cuptorul de cana
le cu ploaptăn, iar pe pereti era blidaru pe care se ţineau vasele. Fereştile erau de mărime mijlocie iar cea din dos era mică. Tinda era la mijloc cu două uşi, una la intrare şi una în dos, humită, uşa de refugiu în caz de pericol, în tindă era scara pe care se urca în pod, cuptorul de copt pâine şi vatra tradiţională cu căldarea de aramă atârnată în lanţul fixat în
corlan, vatra pe care seara adormeau copiii în aşteptarea cinei ce se pregătea după terminarea lucrului de prin gospodarie.
Casa era aşezată în general în mijlocul grădinii uneorichiar în fundul grădinii iar spre uliţa era grajdul.

Aşezarea casei şi celelalte erau puse aşa ca o precauţiune ca în caz de pericol să se poată mai repede refugia prin uşa din dos spre fundul grădinii.
Portul e puţin diferenţiat de satele din jur, prin curăţenie şi eleganţă. Sumanul sau tundra mare e cernită negru cusută cu fâşii de postav roşu şi albastru, purtând cioreci albi şi tundră de culoare vanătă. Până pe la 1840 Măhăcenii tineri purtau un cojoc frumos de piele de miel, cu lâna în afară şi cusmă neagră lungă de două urme, adică 40 cm. Femeile purtau o învelitoare albă cu mare graţie pe care o numeau Cârpa creaţa. Pentru încreţitul acestei cârpe dadeau pâna la 2 florini iar cele bătrane îsi înveleau capul cu stergare albe.
 

Originea denumirii satului şi alte documente.

Exista două păreri:
  1. In sec.XIII-lea o parte din locuitorii satului ar fi, venit din satul Bogata (azi ferma Mihai Viteazul de la Bădeni) sat distrus de tătari, şi s-au agezat aici- satul de aici fiind ferit de Tătari prin tăurile de la gura văii.
  2. Intorcându-se ostenii ţării, de la lupta de la Mohaci şi aflându-şi satele pustiite, au venit şi s-au asezat aici. Familiile venite ar fi următoarele: Mirea, Mircea, Stanca, Cordos, Pocol, Susman, Raţiu, Harduţ, Borbos,Heghedus şi Popa. Cel din urmă Hegheduş a murit în anul 1851, iar cei din urma a familii­lor Stanca, Pocol şi Cordos, zice preotul Colceriu, eu i-am inmormântat. Celelalte familii rămase îsi pun cartile lor nobiliare câştigate prin vitejie, sub Mihai Apofy şi Rakoczi, fălindu-se prin diplomele lor de memsug cu slove de aur pe piele de câine.
Sunt trecute şi familii din satul Mahăceni, de unde se poate constata ca numai din 20 în 20 de ani se ivea cate un viteaz, care se evidenţia scăpând el şi familiile ce-i purtau numele, de pacostea iobăgiei.
                Familiile eliberate de iobăgie mentionate în ordine cronologica au fost:
  1. Familia Popa – cu un număr de 14 pater familii,în ziua de 26 iulie 1641 sub Rakoczi, prin diploma cu blazonul de bărbat din brau în sus în mână sabie, scrise cu litere de aur pe piele de caine.
  2. Familia Ratiu cu I0 pater familii în ziua de 25 Aug. 1657, cu acelasi blazon, sub Rakoczi.
  3. Familia Gărdus cu 15 pater familii sub Apafy la 1 sept, 1668 cu acelaşi blazon.
  4. Familia Susman cu 13 pater familii în ziuade 1 sept. 1668 cu acelaşi blazon, sub Apafy.
  5. Familia Miclea cu 10 pater familii la 10 nov. 1674.
După relatările preotului din sat Apian Ilie 1814-1864, până la 1696, au fost eliberate de iobagie opt nume de familii. Din diplomele de nobiliare eliberate, de poate 300 de ani, mai sunt în prezent două a familiilor Gărdus, şi Susman.
Singura urmă de când satul s-a mutat pe vatra de azi, este al vechii biserici cu dimensiunile de 7 ori 14 din ceea ce relevă că populaţia în acea vreme nu era mică.
In apropiere de urma vechii biserici este o cruce foarte veche singura rămasă din fostul cimitir. Crucea e din piatra tare, totuşi vremea şi ploile au cioplit-o. Lumea îi zice Crucea din Gruiu. Suratele ei din fostul cimitir, se odihnesc de 130 de ani în zidul bisericii, iar altele formau pardoseala din tinda bisericii, acum stau multe razimate de zidul ce înconjoară biserica, meditând parcă soarta lor şi a altora.
 

Populaţia satului Măhăceni – atestari, mentiuni

Din scrisorile de privilegiu din 1291-1315 satul Tera-Muhac, asa-i zicea atunci satului Măhăceni, era socotit ca un sat strămoşesc al scaunului Arieşului. Deci un sat foarte vechi, ceea ce întăreşte faptul pe baza celor aflate în jurul dâmbului de la Gruiul Porcarului, de a fi fost o aşezare românească, care si-a continuat existenţa până evul mediu.
 N-a fost atins nici de Tătari în 1241, căci n-au putut pătrunde în interiorul văii din cauza tăului de la gura ei.
In 1236 regele Ungariei, l-a dat împreună cu satele din jur secuilor din Kedzi. Reprezentanţii, contelui Alpor din Tg. Secuiesc Kedzi şi-au pus vatra mai sus decât vatra locuita de români, cam la 2 km. pe locul numit la Curte. Deci de la această dată în valea Măhaciului erau doua vetre:
I.cea de la Gruiul Porcarului, locuită de români, în satul foarte vechiu (strămosesc)
II. Vatra de la Curte, locuită de reprezentanţii secuilor din Kedzi.
In 1332 se zice că preotul Paul din Tera-Muhac, în 1334 din Mohac, în 1337 din Michac, în 1340 Mohac a plătit dajdie anual către Papa 70 denari, aici fiind vorba de secui de la Curte.
In 1583 Popa Grigore zice, că el este preotul Măhaciului, şi a tradus din slavoneşte în româneşte pentru credincioşii lui care erau români. Jako în cartea să care vorbeşte de dijma, zice că satele: Măhăceni, Dumbrava, Ormeniş, Cicău şi Podeni, sunt sate româneşti în anul 1587 şi că plăteau un impozit în animale, numit quinquagesima, pus numai asupra românilor. Aceste cinci sate plăteau o taxă comună către episcopie de 29 florini, iar către arhidiaconat 9 florini şi 8 denari. Popa Grigore cu românii, în cartea sa deplânge cu amar, moartea tragica de la Turda a lui Mihai Viteazu.
In 1614 inspectia militară, merge cu scopul de a aduce la ordine pe cei din sat şi din jur, omorau români, răzvrătiţi, cu îndrumarea de a nu mai asculta de elementele preoţeşti.
Românii din Măhăceni în perioada 1616-1617 aveau formată o conştiinţă de libertate, refuzand să mai lupte în campania contra Moldovei, întorcându-se acasă, pentru care fapt sunt declaraţi iobagi şi daţi lui Moise Secuiul şi apoi altora.
Cei ce au scăpat de iobăgie în secolul XVII au fost români şi se chemau: Popa, Raţiu, Gărduş, Suşman şi Mircea …
După toate cele văzute, istoricul secui Orban Boalmazs totuşi zice că în 1614 Măhaciul era locuit de luptători liberi secui. Originea satului o pune în legătură cu dezastrul de la Mohaci, si aminteşte ca numele de Părduţ şi Hegheduş sunt nume ce ar semăna cu nume ungureşti şi că Măhăcenii au servit într-un, regiment secuiesc.
La aceasta, răspund că satul în 1614 era locuit de românii lui Popa Grigore iar în ce priveşte secuii pomeniţi de Orban răspund că el se referă la secui puţini care au rămas în urma luptei de la Sanpaul -1575 – care de frica lui Ştefan Bathori s-au ascuns, fiind puţini, în populaţia românească, la bună­voinţa lui Popa Grigore – iar altă parte s-au mutat în Ceagz (Pietrosu, lângă muntele Trăscăului). Popa Grigore, înainte de 1614, cu 31 de ani, zicea că este preotul românilor din Mâhaciu, iar Jako, cu 17 ani înainte de 1614 zicea despre satul Măhăceni şi cele din jur, că sunt sate româneşti locuite de români. Origi­nea satului nu poate fi pusă în legătură de dezastrul de la Mohaci din 1526 deoarece satul a fost pomenit cu 242 ani înainte, când era socotit ca un sat strămoşesc din ţinutul Arieşului. Cele două nume sunt luate dintre 11 nume din care 9 sunt neaoşe româneşti ca: Mirea, Mircea, Cordoş, Pocol, Stâncă, Raţiu, Suşman, Bărbos, Popa.
Bazat numai pe două nume ce seamănă cu nume ungureşti, nu poţi formula originea unui neam. Regimentul pomenit a fost un re­giment mixt de care se ţineau 165 de sate, compus din români, ma­ghiari, secui şi saşi dar în 1848-49, cele cinci sate din jur, au mers aşa cum era normal, alături de regimentul II, grăniceri Nasaud, iar pedestraşii în tabăra din munţi la (Avram) Iancu.
Greşeşte Orban, când confundă vatra veche a satului cu vatra de lângă tăul bătrân (Orag to), mai greşeşte când vorbeşte de locuitorii satului pomenindu-i pe secuii de la curte, foarte puţini veniţi aici apoi dispăruţi, evitând să pomenească de popu­laţia românească veche de la Gruiul Porcarului, care a supravie­ţuit, aşa cum se poate vedea din cele arătate.
Bazindu-ne pe etimologie putem demonstra cele de mai sus şi prin numele familiilor celor cazuti în cele 2 razboaie mondiale sau prin denumirile hotarelor unde apare doar o singura numire de origine ungurească-Deava.
Familiile din Măhaceni notate în anul 1969 incepând cu cele mai numeroase:
Numele
nr. Numele nr. Numele nr. Numele nr. Numele nr.
Popa 36 Boier 6 Iuhasciuc 4 Man 2 Litean 1
Părduţ 19 Ilea 6 Osvadă 4 Perde 2 Maier 1
Sălăgean 13 Mirea 6 Cămarăşan 3 Spiridon 2 Moga 1
Gărduş 11 Moldovan 6 Gârbo 3  Raţiu 1 Nemeş 1
Ghirişan 11 Apian 5 Leuşan 3 Alba 1 Păcurar 1
Chinceş 10 Belea 5 Rusu 3 Cocan 1 Pintea 1
Bărbat 7 Bărbos 5 Tătar 3 Duma 1 Pojar 1
Crişan 7 Herman 5 Arghiuş 2 Gagea 1 Rotar 1
Şuşman 7 Onişor 5 Lazăr 2 Groza 1 Sându 1
Vultur 1
Douăsute două zeci şi două familii româneşti, afara de care mai sunt nouă familii de ţigani.
Numele celor căzuţi în cele două războaie mondiale
In primul razboi mondial în perioada 1914-1918, sunt
Boboteanu George, Bărbos Vasile, Cămărăşan George, Chinceş loan, Crişan Alexandru, Crişan Vasile, Hetea Ironim, Horea Iacob, Mirea Ioachim, Mircea Vasile, Moga Teofil, Onişor Augustin, Onişor Iustin, Părduţ Alexandru, Părduţ Iacob, Părduţ luliu, Popa Aurel, Popa Ilarie, Popa Nicolae, Popa Vasile, Raţiu Ilarie, Roşu George, Sălăgean Simion, Scrobotă Aurel, Şuşman Petru
In al doilea razboi mondial în perioada 1941-1945:
Belea Ioan, Belea Simion, Bărbos Vasile, Cămărăsan Vistian, Crişan Laurean, Gărduş Valer, Gărduş Vasile, Gârbo Bazil, Ghirişan George, Mircea Ioan, Mircea Ruxandru, Moldovan Alexandru, Moldovan Vasile, Onişor Ioan, Popa Aurel Ioan, Popa Aurel, Popa lacob, Popa Laurean, Părduţ lacob, Sălăjean Vasile, Sălăjean Ilarie, Salăgean Ioan, Seleşi Rudolf, Vitan Laurean
Notă : Crişan Laurean din al doilea război mondial a fost fiul lui Crişan Alexandru din primul război mondial, Părduţ lacob din al doilea război mondial a fost fiul lui Părduţ lacob din primul război mondial (tată şi fiu morţi în cele doua războaie mondiale).
 

Toponimie. Numiri de hotar

Frunţi, Coanda, Gaura Mărcoai, Crucea Gagii, La Balta, Vedenia, Steuini, Dealul Lung, La Hoaţa, La Halău, Gruiul Porcarului, Mazărişti, La Clini, Jezuini, Calea Turzii, Tăul Bârlii, La Glimeie, Corcosul, La Stupină, Tăul Vacilor, Cotul Taurului, Groapa lui Garbo, La Cruce, Fântâna Bobului, Zăpodea, Picioicile, Viile din Jos, Coastele din Jos, Coastele din Sus, Părăul Mariuchii, Groapa cu Bozi, Băltocile, Viile din coaste, Gârneţi, Viile din Ulea, Groapa Viilor, Hârtopul, Puiul, Prigoria, Pe sub Râpi, Groapa Medrii, Alacul de la Prigoria, Napii, Vâlceaua Prigorii, Coastea lui Pintea, Fundoaia, Saua, Valea Uanii, Coasta Spoilor, Parăul Spoilor, După Grădini, Podereiele, Sesul, Topilele, Valea Tinilor, Fântana sub Arini, Intre Frasinii, Alacul din Podereie, Părăul de Strajă, Câmpul Lung, Dâlma Şoada, Părăul de sub Doştină, Doştina Tinilor, La Hulă, Tarnita, Faţa Ştezii, Piatra Mare, Potoreasca, Pârâul Baginului, Gruişorul, Părăul cu Tocilele, Valea Hidişului, Pârliturile, Supelnita Mare, Doştina Curată, Valea Ciugudului, Valea Hidişului, Pârliturile, Coşteiul, Faţa, Capul Văii, Părăul Teiului, Orbănoaia, Sub Corăbii, în Dos, Valea Iepii, Părăul Mânzului, Fântâna Rece, în Mesteceni, Coasta Morii, Părăul Moii, Intre Cai, Padurea Lupului, Căraruşa, Fundătura, Oşalele, Sub Oşale, La Colibi, Vârful Podului, Intre Răzoare, La Glod, Dupa garduri, Fântana din Sat, Părăul Mutichii, Pe Parau, La Pupuleu, Părăul Popii, La Fântânele, Oşpăneasa, La Perii, Podul Dumbrăului, Deava, Biserica Ungureasca, Rojinile, Gropoiul , Tăul Bătrân, Fântâna Duşului, Sub Curmătura, Curmătura, Viile Dumbrăului, Dosul, După Curmătură, Şura Gagii, Fântâna de Piatră, La Şipot, La Buduruş, Tufele, Copăcelele, Rogoazele, Turdaoile, Capul Damlii.

Istoria satului.

Străvechea vatră a satului

In vara anului 1952, la 50 metri mai jos de fântâna de la Halău, la drumul jumătate dintre sat şi şoseaua naţională în ţărmul stâng, al văii între altele era o ţiglă maro, foarte bine păstrată. Pe partea de sus la mijloc era imprimat un cerc cu diametru de 5 cm din care se depărtau câteva linii în formă de raze solare.
Ţigla ca şi suratele ei, cioburile, semănau cu ţiglele romane văzute ca elev de liceu pe cetate la Turda. Momentan nu-mi puteam explica prezenţa unei ţigle romane în hotarul satului. După mai multe investigaţii printre săteni am aflat că astfel de ţigle, în urma unor ploi mari, au ieşit la iveala în râpa de la Rogoază. Unii afirmă că în partea dreaptă a văii spre Rogoază, ar fi dat de fundatii de zid, din meal, piatră, şi cărămidă şi ca dovadă mi-au arătat rămăşiţe mai interesante ca bucăţi de ţiglă romane, o bucată de râjniţa şi un tub de pământ cu diametru de 10 cm. Mai multe persoane mi-au declarat acelaşi lucru despre ţiglele aflate în râpa de la Rogoază, pe care le întrebuinţau astupând cu ele gura la cuptorul de pâine. Una dintre ele mi-a declarat că între ţiglele aflate, era închipuit un cavaler roman, cu coif, platoşă şi suliţă, ca în cărţile copiilor de şcoală. Altă persoană a găsit multe cioburi groase la pâraiele ce coboară dinspre calea Turzii în dreptul căii de la Budură.
Tot cam la 3oo m de Gruiul Porcarului, dar în direcţia opusă deasupra primului răzor ce duce la fânaţul de la Copăcele, cam la 20 m de fânaţ, în arătură se văd urme de moloz, nisip şi cărămizi dovadă că şi aici au fost cândva clădiri.
In primăvara anului 1968 împreună cu un consătean care ştia de locul unde s-au aflat ţiglele romane, ne-am dus la râpa de la Rogoază. Locul unde aflasem ţiglele era înţelenit dar ceva mai jos într-o râpă proaspătă, de partea dreaptă a Văii la o adâncime de 2m. de buza râpii, am observat o linie de moloz şi piatră. Piatra văzută, era o parte de râjniţă, cu laturi de 2o-3o cm. Scormonind râpa am dat de oase de om şi cioburi de oale. Unele de culoare cărămizie altele negre,guri sau funduri de oale. Incercând o altă râpă mai jos am aflat acelaşi moloz. Lângă pâraiele de la Măzărişti, unde altă dată au fost văzute cioburi groase, acum tractoarele au scos altele, precum şi cărămizi suprapuse care par a fi fost vetre de foc. După declaraţia altei persoane astel de cioburi se găsesc şi mai sus la locul numit „Răzorul lui Crăciun”.
După o ploaie mare la 1 Septembrie 1968 apele au scos la iveală un rând de pietriş aşezate una langă alta în faţa dâmbului de la Gruiul Porcarului, lângă trecătoarea de la capul Tăului.
Unele din lucrurile găsite, fiind prezentate muzeului de istorie şi Arheologie din Cluj, au fost confirmate a fi de origine romană, unele chiar mai vechi, cum sunt oalele de culoare neagră.
Aceste lucruri au aparţinut noului popor al Daciei, format din populaţia dacă şi coloniştii romani, oameni de administraţie sau soldaţi care primind pământ şi-au clădit locuinţă după modelul roman aşa cum ar fi fost şi cele din apropierea fântânii de la Halău a cărei apă era condusă la clădire prin tuburi de pământ, după obiceiul cumanilor, cum de altfel o dovedesc şi prezenţa tuburilor aflate în apropie­rea zidurilor dărâmate.
Dacă în cea mai mare parte lucrurile aflate, atestă prezenţă romană în vechea aşezare, nu lipsesc nici elementele dace, cum ar fi calele negre şi apoi rămăşiţele din portul dac, cojoacele şi părul lung la bărbaţi precum şi ştergarele albe pe care femeile bătrâne le purtau învelindu-şi cu ele capul, până după primul război mondial.
Vechea vatră de aşezare a strămoşilor noştri, după cele aflate pină acum, a fost în jurul dâmbului de la Gruiul Porcarului şi fântâna de la Halău până spre Dealul-lung pe langă drum, parte ocupând locul unde valea îşi are albia, iar în sus de Gruiul Porcarului spre calea Turzii, ca apoi să se îndrepte pe deasupra măzăriştilor până în dreptul drumului ce duce spre Budură.
Aşezarea veche a dăinuit mult în jurul dâmbului care până azi păstrează numirea de Gruiul Porcarului. Multe generatii au trăit în jurul acestui dâmb, la început fericiţi aşa cum le era şi ţara numită Dacia-Fericită, practicând agricultura sub toate formele ei fiind buni crescători de vite şi turme de oi. Ei şi-au însusit limba ambilor strămoşi, limba populară, pe care poporul nostru în ciuda tuturor greu­tăţilor ce au pătimit, o păstrează şi acum.
Vremurile de bunăstare şi fericire au început să se schimbe precum se schimbase şi stăpânirea strămoşilor romani. La început au venit popoare care le-au luat numai biruri în animale şi bucate, ca apoi să vină popoare din răsărit a căror deviză era jaful şi distrugerea, aşa cum se poate deduce din cele aflate în râpa de la rogoază, unde sunt la un loc, casa dărâmată cu lucrurile ce au fost în ea, şi oasele stăpânului alăturea.
Când greul era aşa de mare, că nu-l mai putea duce la vatra lor, o părăseau, păstrându-şi credinţa şi obiceiurile şi cu ce le mai rămânea, se îndreptau spre păduri şi munţi, aşa se explică urmele de brăzdare pe vârful prigorii sau cele de după Grădini de la Podereie, sau cel de la Popili şi urmele de colibi din gura văii Ciugudului şi cele de la Vârful Podului.
După trecerea greutăţilor se întorceau din nou la vatra părăsită, pe care o refăceau, luând de la început munca lor obişnuită de agricultori şi crescători de vite, mângâindu-se cu cântecul şi jocul daruri moştenite de la strămoşi, iar în colinzi, îşi suspinau vrerile şi durerile şi în mod deosebit prin refrenul din colinzi ca „Hai-Leru-Doamne” rechemau, vremurile de bunăstare şi fericire şi pe împăratul Aurelian.
Cei batrâni spuneau şi ei că satul vechi, în vremuri mai depărtate a fost mai jos la locul numit Gruiul Porcarului, loc mai ridicat de unde porcarul satului, îşi lua turma, ducând-o la păşune pe lunca Rogoazelor.
Istoricul Orban Balazs în anul 1871 pe baza unor documente vechi zicea, că satul Măhăceni în vechime a fost mai jos, spre gura văii peste un tău, privind satul din şosea, stând cu faţa spre dealul Sulariei. Tăul pomenit a existat cândva pe locul numit Vedenia, pomenit şi de Colceriu în raportul său către Hajdeu care studia Textele Măhăcene, care mai zicea că tătarii din cauza acelui tău n-au putut pătrunde în interiorul văii.
Explicarea că unele urme de aşezare se află la doi metri sub lunca de la rogoaze, precum şi dispariţia tăuri­lor ca: tăul vacilor şi tăul de la gura văii, este următoarea: Valea Măhaciului cu câteva sute de ani în urmă, şi-a avut cursul pe mijlocul Tăului şi a lunii de la Rogoază. Cu timpul cantităţi enorme de noroaie şi nisipuri prin inundaţii, au ridicat lunca rogoazelor la un nivel mai înalt, iar laturile au fost întărite cu sălci şi rogoaze. În acest timp de sute de ani, au lucrat şi apele de ploaie aducând noroaie de pe toate dealurile arabile, pe care în iureşul lor spre albia din mijlocul luncii, le-au depus peste fostele clădiri. Aşa se explică substratul negru de pământ ce le acopera, peste care mai târziu valea a depus, un alt strat de nisip. După ploi deosebit de mari,cantităţile mari de nisipuri şi noroaie au înfundat lunca de la Rogoază formând din sus de ea un tău numit: tăul Vacilor. Tot cu ajutorul apei a fost umplut şi acest tău, parte de nisipul adus de vale, parte de noroaiele aduse de ploi de pe dealurile dimprejur. Când lunca a fost umplută complet până în sat, valea a format o nouă albie pe sub biserica ungurească şi pe sub dos până la Rogoază, unde întâlnind sălci, stuf, a trecut pe partea stângă a luncii mergând alăturea cu drumul tocmai prin fosta aşezare romană, a căror urme ies la iveală atunci când ploile mari surpă malurile văii. în cursul său valea a urmat fidel marginea drumului, mergand drept în tăul de la gura văii, care s-a umplut complet, formând lunca de la Vedenia. Gura văii care a purtat noroaiele şi a umplut tăul se vedele şi acum langă podul de la Vedenia. Numirea de Vedenia s-a dat luncii formate peste fostul tău, socotindu-se de săteni drept ceva miraculos vedenie. în anul 1868 la pădure a fost o ploaie deosebit de mare, care a inundat satul şi ţarina târând vitele la păsune până în soseaua unde au fost găsite înecate. Drept semn acelui potop de ape a rămas plopul adus de ape numit: Plopul de la drum. După ce valea si-a împlinit menirea şi aici, cu ceva mai sus de fostul tău, si-a îndreptat cursul pe vechiul făgaş spre apele Muresului.
 

Glimeiele

La o depărtare doar de 4oo m. de străvechea asezare, spre culmea dealului către nord, în apropierea unei curmături de deal la o distanţă de 2o-3o m. de aceasta se înşiruie una după alta păstrând strict distanţa între ele, patru movile în formă de piramide având o înălţime de circa 7 m. numite în sat Glimeie.
Văzute din drumul spre sat, par a fi un sir de mărgele cu bărbia unei fete. Tradiţia de sat din vechime este de părere că ar fi morminte vechi a unor oameni cumpliţi (uriaşi) insă similitudinea cu alte asemenea forme ne sugerează existenta unor morminte ale popoarelor migratoare intre sec. IVşi X după Christos.

Aşezarea de la Curte şi Biserica Ungurească. sec.XIII XVI

În anul 1241 multe sate din Transilvania au fost pustiite de tătari; ca urmare la aceasta regele Ungariei Ştefan al V-lea în 1276 colonizează ţinutul Arieşului, cu secui, aduşi din Tg.Secuiesc Kedzi.
Cu această ocazie este colonizat şi satul Tera-Muhao asa-i zicea atunci satului Măhaceni precum şi satele dinprejur. Colonia de secui şi-a pus vatra pe locul numit la Curte şi Biserica Ungurească, între fântâna Deava şi Tăul Bătrân. Numirea de Curte s-a dat locului pe care s-a clădit locuinţa reprezentanţilor contelui Alpor căruia i-a fost dat satul Măhăceni şi cele din jur, asa cum reiese din actul D.C veac. XIII- vol.v.p.254-255 orig.lat, când satul a fost donat altui conte Ropfoiyn.
Pe dâmbul din dreapta văii se văd urme de aşezare cărămizi, moloz, case şi cranii de om, care atestă că aici a fost biserică şi cimitir, cum dealtfel i-a rămas locului numirea de Biserică Ungurească. La această biserică va fi servit şi preotul Pavel pomenit între preoţii din jurul Turzii, care în prima parte a anilor 1332-1337-1340-1342 a dat dajdie către Papa câte 40 denari, lucru dovedit de o scrisoare specială doc. privind Istoria Transilvaniei. În apropierea acestei aşezări aste o fântână cu izvor natural, numită Deava, asemănare cu un om moale, laş, aşa este şi apa acestei fântâni moale, cu calităţi deosebite, bună de spălat, excepţională la fiertul fasolii pentru care fapt e întrebuinţată de toţi locuitorii satului.
Deava este singura numire de origine ungurească în hotarul satului. Colceriu preotul satului în 1379 zicea după date din tradiţia satului, că aici a fost cândva o Mănăstire, iar despre locuitorii acestei aşezări se spune, că s-ar fi mutat în satul Pietroasa. Nu se pomeneste nicăieri data şi pricina mutării.

Numele satului – extrase din documente sec XVI XVIII

Doc. veac.XII-vol.v.pag.254-255, orig.latin. Ladislau IV-I Ianuarie 1284 răsplăteşte pe contele Ropfoyn cu satul Tera – Muhac , Dumbrava, Ormeniş , Cicău, şi Podeni (şi cetatea Turda drept câştigat asupra acestor sate pentru vredni­cie adusa de aceştia faţă de rege. în 1332 se pomeneste: preotul Paul de Muhac, 1337 Paul de Mogac apoi Paul de Michac sau Paul de Mohac.
În 1583 a scris Popa Grigore din Măhaciu în ian. – 29 zile anul 1091 de la naşterea lui Cristos 1583.
In 1587-89 Jako într-un act care vorbeşte de dijmă: zice-satul Măhăceni şi cele din jur, sunt sate româneşti şi plăteau un impozit după animale numite „quinquagesima”, pus numai asupra românilor, care se plătea în animale, ex. după 50 oi se da o oaie cu miel şi o mioară, după 25 se da o oaie, după una 2 denari. Din 10 porci la păşune 1 se dă tot şi după stupi din 10 unul se dă unu. Satele : Măhăceni, Dumbrava, Ormenis, Cicău, Podeni, plăteau o taxă anuală în comun: de 29 florini către Episcopie iar către Archidiaconat 9 florini şi 8 denari.
In 1614 în Măhăceni s-a ţinut o şedinţă militară cu scopul de a aduce la ordine pe cei din sat şi din jur, cu îndrumarea de a nu mai asculta, sfaturile unor elemente preo­ţeşti (se referă la Popa Grigore).
In 1616-1617 locuitorii din Măhăceni şi din jur au refuzat să meargă în campania pusă la cale contra Moldovei, întorcându-se acasă pentru care fapt, prin actul semnat de Betlen, principele Ardealului, din 24.VI.1620 satele: Măhăceni, Dumbrava, Ormenis, Cicău şi Podeni, sunt declarate sate iobage şi date lui fiul lui Moise Secuiul pentru vrednicia tatălui său către patrie. Deci pentru satul Măhăceni şi cele din jur, începând cu anul 1617, începe o nouă formă de viaţă, iobăgia. În iobăgie, oamenii erau la dispoziţia stăpânului, lucrând, întâi pentru el şi apoi pentru familia să fiind în acelaşi timp obligaţi să-l urmeze şi la război.
In 1619- moare, Popa Grigore.
In 1622 satul Măhăceni este dat Anei Torockai care îl dăruiste lui Betlen Gherghely. Cele cinci sate pomenite împreună cu acte scrise începând cu veacul XlII-având în frunte satul Măhăceni, ne face să credem ca au avut o administraţie comună chiar şi înainte de veacul XIII pe care si-au păstrat-o veacuri de-a rândul, înţelegând prin Tera Muhac (Pământul Măhaciului) unitatea pământului şi vieţii celor cinci sate ca unitatea celor cinci degete de la mână, care unitate a fost respectată şi de stăpânii lor de neam străin. Fiind iobăgite în această situaţie au fost ţinute la un loc, apoi în veacul XVIII-prin unităţile de grăniceri si-au refăcut unitatea lor naturală, continuând în veacul 19-lea prin întrunirile tradi­ţionale prin care si-au refăcut legaturile de prietenie, acestui ţinut de la poala muntelui Trascăului.
 

Mutarea satului pe vatra de azi.

Nu se ştie când s-a făcut, dar cu mare probabilitate la sfârşitul veacului XVI-lea. La acea dată pe vatra de la Curte mai erau case, autorităţile spunând că locuinţele românilor erau numai bordeie. Cauzele ce i-au determinat pe români să se mute de la Gruiul Porcarului, trebuie să fi fost multe şi grave. Poate războaiele ce au trecut peste Transilvania, între trupele austriace şi nobilii de aici trecuţi la religia reformată, chiar incursiunile lui Petru Rareş, care susţinea cele două tabere, când pe una când pe alta, poate nesiguranţa din acea vreme când Turcii pusese stapânire pe Ungaria, ameninţând întreaga Europă, sau evenimentele de la I600-I603 când Radu Şerban, domnul Munteniei, răzbună moartea lui Mihai Viteazul, lângă Braşov, nimicind întreaga armată a Transilvaniei împreună cu comandantul ei, Moise Secuiul, să fi cauzat represiuni faţă de români, lucru ce a determinat şi pe românii de aici să se mute mai aproape de pădure, unde erau mai în siguranţă.
Că aceasta a fost soarta sătenilor, după moartea tragică a lui Mihai Viteazul, reiese dintr-un documentdin 1645 Martie 27 în care se vorbeşte de fuga unor iobagi, citez: cu prilejul pătrunderii ostaşilor lui Mihai Viteazul în Transilvania din 1599 (cu prilejul vremurilor trecute) “chibzuiţii Simion, Chirilă, Nicolae Petru şi Grigore Beles zis Ciongrai, iobagii aceluia a lui Ioan Kemeny, care îsi aveau locuinţele pe partea sa de moşie, aflătoare în moşia Filii de Jos din comitatul Turda, pe furiş, fără să aibă slobozenie de mai înainte, au fugit şi s-au aşezat pe moşia Mohaciu, aflătoare în scaunul Arieş, pe pământul sau moştenirea nobilei doamne Caterina Eordeg”. (Arhivele de stat Cluj fond familia Keraeny. 1-114 orig.maghiară.)
Biserica veche.
Pe dâmbul din spre miazăzi numit „Gruiu” s-a zidit biserica care a durat până în 1839, şi ale cărei urme se pot vedea şi azi, de la actuala biserică spre fosta scoala confesională. S-ar putea spune că atât planul satului cât şi tot ce s-a conceput în satul Măhăceni în jurul anului 1600 să fi fost iniţiativa şi opera aceluia care cum însăşi el a declarat, a fost Popa Grigore în Mahaciu de la 29 Ianuarie 1583 până la 1619 anul morţii sale.
 
Preotul Popa Grigore
Popa Grigore a adunat cărţi poporane, a copiat pe unele şi pe altele el însuşi le-a tradus din slavoneşte. Scrierile acestuia după mai bine de 250 de ani, prin preoţi şi călugări, după ce au trecut prin Alba-Iulia au ajuns la Dimitrie Sturza în Moldova care cunoscând vechimea şi valoarea lor deosebită, le-a pus la dispoziţia filologului Bogdan Petriceicu Hajdeu pentru a fi studiate. La început acestor scrieri li s-a dat numele de Codex Sturzanus, după numele aceluia care le-a donat. La academie se găsesc în manuscrisul nr. 447 care cuprinde 250 de pagini. Unul din capitolele este intitulat „Texte Măhăcene” studiat de Hajdeu şi tipărit cu litere chirilice în 1879. Acest studiu se găseşte în biblioteca universităţii din Cluj, Hajdeu Tom.III-Nr.193036 cu titlu: Cărţi poporane a Românilor din sec.XVI.
La început a fost transcris ca note şi studiu în cuvinte din bătrâni: Tom: II.Manuscrisul cuprinde mai multe texte:
Texte scrise de alţii adunate de Popa Grigore înainte de 1580.
Scriptura din Ceriu a D-lui nostru a lui Isus-Hristos
Cuvântul sf. Pavel apostolul
Cuvântul de îmblare pe la munci a sf. Maria
Cugetare în ora morţii.
Rugăciunea sf.Sisoe.
Texte: scrise după 1580 de Popa Grigore
  1. Povestea sfintei Dumineci, Scriptura D-lui nostru a lui Isus Hristos.
  2. Încercări de traducere din slavoneşte după un text de loan Hrizostomu.
  3. Întrebare crestinească-catechism tradus din nemţeste.
  4. Legenda sf.Vineri
  5. Legenda sf.Avram
A mai scris texte astrologice de prevestire a vremii pornind de la anumite semne din natură sau zodii. A scris predici originale, în care se adresa credincioşilor cu cuvintele proprii: Fraţi Dragi. Alte predici le copia de unde le găsea, unele proveneau chiar din părţile Braşovului. Scrierile lui Popa Grigore au fost studiate şi de Ioan Bianu preşedintele Academiei, care, pentru a nu se schimba sau pierde ceva din text, a fotografiat filă de filă întreaga carte, punându-le la dispoziţia lui Sextil Puşcariu, care a făcut şi el un studiu asupra lor. Despre Popa Grigore se spune că-si copia toate scrierile româneşti ce-i cădeau în mană, din care voia să-şi alcătuiască o bibliotecă.
Din cărţile ce alcătuiesc: Textele Măhăcene zice: Hajdeu; „aproape toate aparţin lui Popa Grigore” şi le socoteste ca cele mai vechi texte cunoscute în limba românească.
Popa Grigore terminând legenda sf.Dumineci, pe o pagină pe care era scris jumătate româneşte şi jumătate slavoneşte, scrie despre tragica moarte a lui Mihai Viteazul la Turda.
Cartea lui Popa Grigore avea coperta de lemn legată cu piele pe care în 1774 scria cineva din Alba-Iulia, că e proprietarul cartii.
In 1583 era preot în Măhaciu aşa cum se poate vedea la pag. 162-167 a scris Popa Grigore în Mahaciu în Ianuarie 1583 după aceea a trecut anul 1619 – după care sunt trecute cuvintele: „Dumnezeu sa-l ierte”
Hajdeu dă ca exemplu o parte de text din: Imblare pe la munci.
Loc în raiu maicuta n-ai
Caci săracii ţi-au lucrat
Sare plată nu le-ai dat.
Făr neghina graului
De pe fundul ciurului
Birtăriţă când erai
Cupă mică măsurai
Vin cu apă ai vândut
Nici un bine n-ai făcut.
Dau mai jos o colinda culeasa din satul Mahaceni în anul 1969, pentru a face o comparatie intre cele doua texte:
Colo sus mai sus de soare
Si de stele lucitoare
Sta sf. Petru pe un plai
Lingă poarta cea de rai
Cu cheile raiului
Tot incuie şi descuie
Poarta raiului incuie…
Celor buni şi drepti descuie
Celor rai nedrepti incuie
Tata lui sfânt Petru vine
-Fă-n rai loc şi pentru mine
-Tata loc ti-as face-n rai
Însa loc în rai nu ai
Căci pe lume cat ai stat
Fapte rele ai adunat
Brazda la alţii taiai
Lângă a tale le puneai
Depărtatu-te-ai mereu
Tată scump de Dumnezeu
Şi de raiul lui cel sfânt
Cum e cerul de pamânt.
Frate a lui sfânt Petru vine
-Fă-n rai loc şi pentru mine
-Frate loc ţi-aş face-n rai
Însă loc aicea n-ai
Că pe lume cât ai stat
Multe rele ai-adunat
Primar în sat cand erai
Cu bogaţi-n crâşmă ai stat
Pe săraci amar îi trăgeai
Depărtatute-ai mereu
Frate scump de D-zeu
Şi de raiul Lui cel sfânt
Cum e cerul pe pământ
Sora lui sfânt Petru vine
-Fă-mi rai loc şi pentru mine
-Sora loc ti-aş face-n rai
Insă loc aici nu ai
Ca pe lume cat ai stat
Fapte rele ai adunat
Crâşmăriţă-n sat erai
Cupa n-o dadeai deplin
Apă tu bagai în vin
Depărtatu-te-ai mereu
Sora mea de Dumnezeu
Şi de raiul Lui cel sfânt
Cum e cerul pe pamânt
Mama lui sfânt Petru vine
-Vino mamă întră în rai
Că aicea loc tu ai
Că pe lume cât ai stat
Fapte bune ai adunat
Pe flămânzi i-ai săturat
Pe setoşi i-ai adăpat
Pe goi i-ai îmbrăcat
La biserică ai umblat
Lumânări mereu ai dat
Datule-ai măicuţă strânsă
Hai să ţi-le arăt aprinsă
ÎIn mijlocul raiului
Sus pe masa Domnului.
Făcând o comparaţie intre aceste două texte, ambele din acel sat cu toată diferenţa de 4oo de ani dintre ele se poate constata că atât ca fond cât şi ca formă, sunt foarte apropiate.
Scriitorul Ioan Agârbiceanu în scrierile sale „opere vol.IV-„ prin schiţa „Din slăbiciunea părintelui Grigore din Măhaciu ne pune în faţă figura unui preot de ţară de acum 500-400 de ani simplu, dar harnic şi de un caracter ireproşa­bil, încât superiorul său „Episcopul zice: adevărat preot şi om de omenie”.
Istoricul Constantin Giurăscu în lucrarea să Transilvania în Istoria Poporului Român: din 1968 zice: Transilvania are meritul de a fi fost locul unde textele slave bisericeşti, au fost tălmăcite pentru întâia oară în româneşte.
 Popa Grigore a avut la acea vreme un rol politic, naţional şi cultural nu numai în satul Măhăceni, ci şi în localităţile din jur, căci oamenii ascultându-l şi-au format o conştiinţă naţională, dorindu-şi cu orice preţ libertatea, lucru ce a determinat pe autorităţi să ţină o şedinţă militară în 1614 prin care se interzicea locuitorilor de al mai asculta.
In anul 1879 Hajdeu studiind Textele Măhăcene, cere relaţii despre satul Mahaceni, în care preotul Măhaciului Ştefan Colceriu, după cum urmeaza: „Mahaciul e primul sat din scaunul Ariesului, având o situatie buna, cu paduri întinse şi o agricultura fruntaşa în creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor, amintind şi cultura cartofilor cu un gust special de delicios, precum şi apa bună de băut de la fântâna din sat”.
 In acel an satul avea 185 de case cu 876 suflete pe când în anul 1864 avea 235 de case cu aproapo l.000 locuitori. Numărul sufletelor a scăzut în 1866 în urma unei difterii care a secerat aproape toţi copiii de la 5 ani în jos, în anul 1867 un foc mare a ars 61 de case din uliţa din spre coaste, în urma căreia a venit o toamnă timpurie care i-a găsit pe oameni fără adăposturi, în urma căreia moartea a secerat alte vieţi. Anul 1868 vine o ploaie deosebit de mare, care a adus mari pagube atât în sat cât şi în ţarină şi mai ales în animele care au fost luate de ape, de pe păşune.
 Locuitorii sunt români, afară de 2 familii de ţigani şi una de evrei.

Crucea din Gruiu

Crucea din Gruiu pe care au cunoscut-o toate generaţiile de copii de la şcoală, stă de veghe la mormântul aceluia pentru care a fost pusă. Conform tradiţiei din sat, această cruce a fost pusă în amintirea unui preot de demult. Vorba lui Colceriu, ce-i de mult ştiau cine e înmormântat lânga această cruce, de aceea au şi păstrat-o. Nu ar fi exclus să fie crucea aceluia sub care s-a zidit biserica veche şi autorul textelor Măhăcene, aşa cum sub crucea dinspre părău stă acela sub care s-a edificat actuala biserică.

Regimentele grănicereşti

In anul 1764 pe vremea Mariei Terezia împărăteasa Austriei, în Transilvania, iau fiinţă regimentele grănicereşti, din care 2 secuieşti, 2 româneşti cu sediu la Orlat lângă Sibiu şi Năsăud, iar în Banat unul format din români şi sârbi cu sediul la Caraş Severin, altul format din români, secui, unguri şi saşi cu sediul la Sf. Gheorghe de care aparţineau 168 de sate, în care era încadrat şi satul Măhăceni cu satele din jur, satul având 24 călăraşi comandaţi de un căpitan cu sediu la Cazarma de la Curte.
 Fiecare familie îsi avea reprezentantul său plus calul cu tot harnaşamentul ce se ţinea de soldat şi cal fiind un bun al familiei respective. Excepţie făceau doua familii mai numeroase care aveau în sarcina lor câte doi oameni şi doi cai, anume familia Popa şi Parduţ.
Stagiul de grănicer era de 3 ani, dar dacă din familia respectivă nu se găsea om făcea şi mai mult. Recrutul era ales de Ofiţer dacă era apt era recrutat şi la vârsta de 18 ani.
Grănicerii erau obligaţi a face serviciul atât în ţară cât şi peste graniţă, în schimb aveau drepturi speciale ca uzu­fruct asupra unor pământuri pe care le moşteneau din tată în fiu. Fetele primeau pământ numai dacă se căsătoreau cu grăniceri. De altfel era o zicală cu moştenirea : „Tata are car cu boi, mama furca şi război”.
Regimentele aveau drepturi asupra unor munţi şi păduri, din care fiecare unitate îşi primea cota parte din asa numitul „Fond regal”, depus la banca de stat. Cota parte cuvenită unităţii de la noi a fost ridicată în 1912, întrebuinţându-se la edificarea primăriei.
Partea dinspre vale de la Curte se numeşte Raiciug, loc de exerciţiu cu caii la călărie. Fiecare comună de grăniceri (grănicerii satelor din jur, erau obligaţi în fiecare an să se detaşese pe 14 zile la exerciţiu în Bădeni iar din 3 în 3 ani la Sf.Gheorghe).
Lunca de la Curte în jos până la şanţul ce duce spre vale se numeste Tăul vacilor, fiind fânaţ era împărţit în 24 de delnite de unde ţineau cei 24 de cai plus ai căpitanului.
După desfiinţarea unităţilor de grăniceri, foştilor grăniceri din sat, pentru serviciul prestat între anii 1764-1849 timp do 85 de ani, li s-a împărţit pădurea de la Orbânoaia până la părăul Teiului numindu-se de la această dată Hogii, fiind socotită ca proprietate personală, scutită de impozit cu drept de moştenire din tată în fiu. Cu ocazia împărţirii pădurilor, punctului celui mai înalt din hotarul satului situat, în acea pădure i s-a dat numele de Orbănoaia, onomasticul soţiei lui Orban, comandantul reg. II Grăniceri din Năsăud, sub care au luptat călăreţii -Măhăceni în nordul Ardealului, în 1848.

Edificarea bisericii din 1839

In Gruiu, de care sunt legate atâtea tradiţii, în satul nostru de peste 200 de ani străjuia biserica înegrită de vremuri, biserică ridicată de credincioşii satului şi acel preot cu suflet, mare, creştinesc şi românesc, care cu ei mutase satul pe locul pe care se află acum, la chemarea lui „fraţi Dragi”. Dragi îi erau lui Popa Grigore, caci l-au ascultat ca puţini alţii. Această dragoste cimentată între păstor şi turma sa, i-au dat puteri deosebite, de a aduna şi duce din Maramureş pana în ţara Bârsei, cuvântul cald al său şi al fraţilor săi, ca sămânţă bună şi roditoare, fiind între cei dintre care a dat gandului şi credintei frumoasa haina a limbii româneşti.
Ce s-a petrecut de la Popa Grigore, puţin se stie, doar că pe vremea conscripţiei lui Inocenţiu Micu în Măhăceni erau doi preoţi uniţi: Popa Toma şi Popa Gavrilă.
Din anul 1814 -1864 a fost aici preot Apian Ilie, elev al iluminiştilor de la Blaj, păstorind satul o jumătate de veac. Lungă viaţă de păstor, şi mari fapte căci pe vremea lui s-a ridicat frumoasa biserică înconjurată cu zid în forma de cetate în anul 1859. De la el au rămas matricolele începând cu anul 1814, socotita între cele mai vechi. A jucat un mare rol în anul 1848 ferind satul de multe necazuri pe care le-au suferit alţii.
Biserica e zidită din piatră, meal şi caramidă. Piatra a fost adusă de la cariera de piatră din Podeni, cu carele ajutaţi de satele din jur, dovedindu-se încă odată legăturile de prietenie între ele. Cărămizile cu care au zidit o parte a turnului şi boltiturile plafonului, aduc cu cele din biserica ungurească, şi probabil provin din fosta biserică, care la rândul lor au fost luate din fosta mănăstire care nu mai avea credinciosi.
Această lucrare nu s-a putut face decât cu o mare înţelegere între acel preot şi credincioşii săi, precum şi a harnicului curator Gărdus George, despre care se spunea că în Gruiu se culca şi din Gruiu se scula. Biserica cu hramul Sf. Mihail şi Gavril va dăinui mult ca un model al frumosului din trecut. Biserica are cor de unde în sărbători cânta tineretul satului condus de harnicul învăţător Gărduş Atanasie.
Din colosul de material adunat dar rămas dupa edifica­rea bisericii s-a ridicat zidul ce înconjoară biserica, în formă de cetate. Pe turnul bisericii o asezată o placă de piatră-, cu următoarea inscripţie: „Haec Eglesia Grac-Catho Mohats edific est Ex Bono Eclesiastico et diligentia Homimum Ajutoric Divino sub Imperator Imperatoris Ferdinand-mus Austriae et sub Episcopo Reverend Ilustratis D-no Ioanis Lemeny. Ano MDCCCXXXIX curat Geo-Gardus Paler Ştefan Salamon de N-Enied.
In româneste : Această biserică grecocatolica din Măhaciu este edificată din spiritul şi silinţa oamenilor cu ajutorul lui D-zeu sub împăratul împăraţilor Ferdinand întâiul duce al Austriei şi sub înalt Prea-sfinţia să Episcopul Domnului Ioan Lemeny în anul 1839- curator al bisericii George Gardus maistru Ştefan Solomon din Aiud.
In această biserică au servit : Apian Ilie 1814-1864, Colceriu Ştefan 1864-1882, Pop Simion 1882-1884, Tătar Gavrilă 1884-1895, Pop Gavrilă 1895-1913, Brumar Alexandri 1913-1925, Crisan Vasile 1925-1940, Feldiorean Ioan 1940-1965.

Şcoala confesională

Şcoala confesională greco catolică s-a edificat în anul 1896, cu două sali de clasă un mic antreu şi o cancelarie. Construită din piatră şi meal acoperit cu tinichea, scoala de la început a avut un mare număr de elevi, repartizaţi în sase clase şi una de repartiţie care frecventau scoala numai de două ori pe săptămână. Dintre învăţătorii cu pregătire amintim pe următorii:Tara Amos, Pop Ioan I, Butu, Gărdus Atanasie şi Popa Ioan I Tetea.
Toti au funcţionat între anii 1867-1924, fiind absolvenţi ai scolii pedagogice din Blaj. Înainte şcoala se ţinea în case închiriate.
Anul greutăţilor -1848
 Multe greutăţi şi rele vor fi trecut peste locuitorii satului Măhaceni de când i se cunoaşte existenţa, dar cele mai apropiate, despre care vorbeau bunicii copiilor şi nepoţilor, erau cele din vrajdi, sau anul răutăţilor cum i se mai zice anului I848.
 Era pe vremea când se săpau viile de odată. Din vii se vedea o activitate deosebită la cazarma de la Curte, unde grănicerii unităţii comandaţi de căpitan îşi struneau caii pe locul numit la Raiciug, ca apoi în formă de marş cu pas grăbit să se îndrepte, spre şoseaua naţională. în tot cursul lunii Mai a stăruit această activitate nervoasă. Grănicerii nu să mai abăteau pe acasă decât foarte puţin până ce-şi luat de ale mancării pe o zi, altă dată pe mai multe.
Stăruia o presimţire generală că îi aştepta ceva deosebit. Veştile aduse de preotul satului şi cei ce luasera parte la adunarea de la Blaj, strecurase nădejdi mari în sufletele oamenilor, care parcă îi ridicau peste veacuri la curte, cum le spusese pe Câmpia Libertăţii de la Blaj straş­nicul Simion Bărnuţiu.
Stafetele de grăniceri erau din ce în ce mai dese cu satele din jur, iar altele cu cea dela Viisoara. La cazarmă oamenii şi caii aveau o ţinută deosebită ca şi la fierăria de la Curte unde se verificau potcoavele şi făceau pinteni şi se lucra de zor la potcoavele de rezervă.
In timpul lunei Iunie veştile se împărţeau, unii vorbeau de drepturi, de libertate, de oameni noi pe care până acum nu-i cunoşteau, dar în care de acum înainte îşi puneau toată nădejdea, privindu-i ca pe niste arhangheli.
Alte veşti vorbeau de războiul din Ungaria, de Kosuth, iar alte veşti opuneau că Dieta din Cluj nu vrea să ţină seama de voinţa celor 40.000 de români de pe câmpia de la Blaj, care cereau drepturi egale cu celelalte naţiuni conlocuitoare. Toate veştile erau comentate în sat mai ales pe la cele 2 fierării una cea de langa Părău la care lucra Cula Barosaru şi cealaltă din spate spre capul de sus al satului de sus unde oamenii în zilele mai ploioase mergeau cu câte un fier de plug să-şi facă arme de razboi din acea vreme ca lance, suliţa sau zimţi ce se puneau pe hădăragul de înblaoi.
După ce a trecut şi a 2 adunare de la Blaj din luna septembrie, ştafetele de grăniceri au început să-şi schimbe direcţia. Se vede tot mai des căpitanul însoţit de un călăreţ urcând dealul Cărăruşii dintre Fundătura şi Pădurea Lupului, apucau de pe coama dealului Ciugudului de Sus spre unitaţile de grăniceri de la Podeni, Ormeniş şi Cicău, de unde peste păduri şi căi ocolite, ajungeau la locul tăinuit, la preotul din Gârbova, de unde carţile cu rapoarte treceau Mureăul în satul Mihalţi şi de acolo la Blaj. Veştile erau tot mai rare şi tăinuite dar tari de vrajbă dintre români care cereau drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania şi ungurii care aveau alte planuri. Veştile aduse de peste paduri il puneau în cumpănă pe căpitan, care nu-şi mai părăsea unitatea, doar în taină, îşi chema confidentul un călăreţ tânăr de 18 ani, dar curajos cu care facuse drumul peste Cărăruşa şi trebuia să îi destăinuie: – Avem iară carte de la Gârbova şi trebuie să-i dau răspuns dar nu pot părăsi unitatea. Ce zici Popa Ioane? Tu singur ştii pe unde şi cum se poate ajunge la locul tăinuit. Te bizui?” „- Domnule căpitan pe mine şi pe Daica mea (iapa neagră cu stea în frunte) nici pasărea nu mă ajunge apoi de unul nici nu m-aş teme.” Aşa pleca tânarul călăreţ cu poruncile pe inserat urcând dealul Cărăruşii ca a doua zi în zori cu faţa imbujorată spălată de roua dimineţii şi iapa neagra inspumată să coboare iar dealul, aducând alte porunci de la tribunul Axente Sever de pe Mureş.
Oamenii din sat erau mai tăcuţi dar lucrau cu spor imblătind grâul cu împlaciul apoo îl vânturau şi îl puneau la adăpost. Unitatea parcă statea la pânda, veşti deosebite nu erau, doar tropotul copitelor cailor în miezul nopţii era deosebit. În dimineaţa urmatoare oamenii erau ingânduraţi pregătind pamântul de semănat, cei care aveau hotare vecine cu ale dumbrăvenilor, făceau schimb de informaţii, cei ce se întâlneau cu cei din Stejeriş se arătau binevoitori, din două vorbe ziceau „părinţii nostrii au trăit în pace, lucru care în general a fost respectat de cele două naţii vecine”.
Spre seară când plugarii se întorceau de la arat şi femeile erau ocupate cu cele de prin gospodărie, unitatea de călăreţi grăniceri din Dumbrava tocmai trecea dealul în pas grăbit spre cazarma de la Curte. A fost o scurtă întâlnire, după care patru călăreţi Măhăceni s-au îndreptat spre marginea satului în apropierea Gruiului unde au întâmpinat pe celelalte unităţi de grăniceri de la Podeni, Ormeniş şi Cicău, care tocmai coborau dinspre Vârful Podului. Un scurt salut de întâlnire, după care au plecat impreună îndreptându-se spre Cazarmă, unde au vorbit căpitanul şi preotul Apian, iar apoi grănicerii celor cinci sate au luat drumul spre Năsăud ataşându-se Regimentului II Grănicer Român cu care au luptat pentru drepturile Românilor în nordul Transilvaniei.
După plecarea unităţii de grăniceri satul e pustiu, oamenii erau cu gândul la ai lor, totuşi mergeau la arat cu speranţa că nu vor veni zile mai rele. Cu astfel de speranţe, după ploaia care udase puţin pământul, oamenii au ieşit la semănat. Au urmat zile frumoase grâul răsărind des ca peria, dar nimeni nu se bucura ca altă dată căci veşti din ce în ce mai rele îi depărta de gândul că se vor bucura de recolta iar în pace. Porumbul se culegea numai pe apucate câte o jumătate de zi iar în cealaltă parte de zi îl desfăceau şi-l puneau la adăpost.
 Cu cei din satul vecin parte unguresc nu se prea întâlneau căci se fereau unii de alţii. Totuşi intr-una din zile un grup de bărbaţi în frunte cu preotul lor veneau de pe coaste spre sat, cei de la Măhăceni erau nedumeriţi nu ştiau ce să creadă până ce delegaţia a cerut să vorbească cu preotul satului şi cu câţiva fruntaşi binecunoscuţi lor. Venise în acele vremuri grele şi deosebit de riscante pentru a-şi arăta loialitatea lor de vecini buni la care Măhăcenii au răspuns la fel. Acest fel de armistiţiu a scăpat cele două sate de multe necazuri fiind ambele capete de pod fiecare naţiunii sale. Despre acel lucru bun, mai târziu s-a vorbit mult în cele două sate, dar prea puţin a ţinut liniştea în cele două sate căci au răbufnit veşti înfiorătoare începând cu cele întâmplate cu dumbrăvenii care în refugiu spre pădure au fost opriţi de o ceată de călăreţi unguri numiţi Kenteş care ducându-i spre dealul Mediaşului lângă satul Inoc i-au măcelărit aproape pe toţi.
După acea tragedie oamenii speriaţi s-au refugiat spre pădure, parte în Fundătură, parte în valea Ciugudului unde săptămâni în rând au stat în colibi de unde şi acum locui­torilor din capul de sus a satului li se zice colibaşi. Alţii s-au refugiat pe la rudenii sau prieteni în Ciugudul de Sus, Ormeniş şi Podeni. Pentru a nu fi jefuiţi şi-au ascuns unele lucruri în pământ, aşa se explică lucrurile găsite, ca oale cu bani şi sloiuri de ceară prin vii şi pe la Vârful Podului.
 Traiul în pădure era foarte greu, de sat se apropiau numai seara de-şi mai luau de-ale mâncării. Acasă s-au întors numai în preajma sărbătorilor. Colindul din acel an era deosebit, semăna cu acel an al răutăţilor, stăruia însă în munţi şi pe Mureş dârzenia în cei doi viteji Avram Iancu şi Axente Sever, iar în satul Măhăceni stăruia refrenul lui Holeru-i Doamne cu care naţia încercase în primăvară se facă legătura peste veacuri prin graiul lui Simion Bărnuţiu pe câmpia de la Blaj.
 Ziua de Crăciun a acelui an era foarte friguroasă satul era înconjurat de neguri groase, abia când începuse a bate toaca din turnul bisericii, chemând pe credincioşi la slujbă raze piezişe şi anemice de soare, veneau de peste dealul Mieluşului alungând în partea promoroacă căzută peste sat făcând să strălucească tinicheaua de pe turnul bisericii, luminând în acelaşi timp feţele posomorite a credincioşilor, care în grupuri urcau dealul Gruiului spre biserică.
Femeile erau cele dintâi îmbrăcate în frumosul port bătrânesc, cu cojoace albe cusute cu arniciu negru avind în cap eleganta „cârpă creaţă” la cele mai tinere, iar cele batrane înveleau capul cu ştergare albe ce ne aminteşte de portul dacilor. Urmau bărbaţii bătrâni cu tundre lungi de culoare neagră împodobite cu fasii de culoare roşie şi albastre apoi tineretul şi copii ca în urma să apară bărbaţii mai tineri ori cu portul de atunci cioareci albi, tundră vânătă de panura şi cuşma lungă de culoare neagră înarmaţi în suliţe în înblăcii care ca respect, imediat ce au trecut usa de la Costei, le-au depus lângă zid aproape de fereastra din incinta zidului prin care se putea vedea afară, fiind păzite de doi străjeri.
 In biserică preotul Apian cânta slujba avind în gand toată istoria neamului său cu toate evenimentele acelui an crucial ce a fost şi ce avea să vie. Nu uitase în rugăciunile sale nici unitatea de grăniceri, despre care de trei luni nu se mai ştia nimic. Predica de la sfârsitul liturghiei o încheie cerând de la Dumnezeu dreptate şi ajutor naţiei sale. N-au fost liniştiţi oamenii nici în ziua de Crăciun căci vesti de vrajba au sosit dinspre Aiud şi jur, iar o ştafetă trimisă special din satul de la poala muntelui Trăscăului din Podeni spunea că satul lor a fost atacat în ajunul Crăciunului de cete maghiare dinspre Aries când după lupte înverşunate cu dusmanul s-au pomenit ca arde partea de sat numită Valea Măhaciului. Vrăbiile din vară şi toamnă de pe Câmpie şi Mures, acum erau în apropierea satului Măhăceni, aproape de cele doua centre de rezistenţă, pe Mures spre Alba Iulia a lui Axente Sever iar în munţi a lui Avram Iancu.
In aceste împrejurări deosebit de grele toti barbaţii cu armele ce le aveau au luat drumul Carărusii spre satul Podeni unde cu cei de acolo au format o ceată comandata de Lica Rusului. Această ceată a jucat un rol mare apărând cu bărbăţie valea Arieşului, luând parte şi la luptele purtate contra lui Hatvany pe uliţele Abrudului având alăturea pe preotii Balint Simion din Abrud şi cumplitul Vlăduţ Nicolae din Bogata de Mureş, făcând minuni de vitejie cu armele lor de împlăgii pe care le învârteau cu toate virtutea în armata năvălitoare.
 Feciorii din Mahaceni cu vestitul Florică Ceteraşu născut în satul Măhăceni, erau aceia care prin măiestria ponturilor, inveseleau întreaga tabără a lui lancu de la Câmpeni.

Mormântul din Cărăruşa

 In primăvara anului 1849 luptele s-au mai rărit dar şi cele de-ale mâncării se terminasera. Oamenii se mai abăteau pe acasă de unde se aprovizionau cu cele de lipsă. Din cei veniţi din tabără de la lancu, doi întorcându-se spre deluţul de la Cărărusă acolo unde iese calea din Fundatura, au poposit şi din vorbă în vorbă au ajuns la ceartă. Traditia din sat spune că s-au certat pentru o ceapă, cearta s-a lasat cu moartea amândorura, loc unde au şi fost înmormântaţi. De atunci au trecut mai mult de 120 de ani (nota culegatorului: schita fiinde scrisa în 1970), totuşi tradiţia din sat e vie şi azi, căci oricine din satele vecine trece pe lângă acel mormânt depune câte o crenguţă de stejar zicând Dumnezeu să-i odihnească şi să-i ierte.
 Anul 1848 pe drept cuvânt e numit anul răutăţilor căci în acel an au pierit peste 40.000 de suflete româneşti cei mai mulţi bătrâni, femei şi copii răpuşi de răutatea duşmanului.
Patru mari atacuri au fost îndreptate spre tabăra de rezistenţa din munţi, dar toate au fost respinse cu mari pierderi pentru duşmani. de dârzenia românilor. La două a luat parte şi ceata Măhăcenilor, în Abrud la a doua intervenţie a lui Hatvany şi la Mărisel cu tribunul Corcheş, înfrângând pe îngâmfatul Vasvary, iar călăreţii Mahăceni au luptat în toamna anului 1848 în nordul Transilvaniei participând la ocuparea Clujului alături de regimentul II, grăniceri din Năsăud, iar 1849 la podul de la Şiria din Banat, bătalie cu care s-au încheiat luptele din Transilvania.
Legăturile de prietenie
Între cele 7 sate după 1848, Mahăceni, Dumbrava, Ormenis, Cicău şi Podeni la cere se adauga Ciugudiul de Sus şi Jos în toate documentele sunt pomenite la un loc începând cu veacul ai XVI-lea şi istoria lor comună poate să fie şi mai veche. Sunt pomenite într-un act în care se spune că sunt sate locuite de români, în 1611 – 1617 toţi urmează sfaturile lui Popa Grigore, iar în 1620 toţi împărtăşesc aceiaşi soartă: iobăgia.
Prin unităţile de grăniceri au avut iar ocazia de a fi împreună iar după desfiinţarea acestora în baza prieteniilor din trecut si-au făcut o adevărată datină de a se întâlni odată pe an într-unul din satele mai puternice alăturându-se celor cinci sate şi Ciugudul de Sus şi cel de Jos.
După 1848 întru­nirile erau o cerinţă binevenită fiind mijlocul cel mai potrivit de comunicare dintre aceste sate. De regulă întrunirile se ţineau la invitare sau propuneri dar totdeauna se ţineau în Măhăceni – Podeni de unde a rămas o prietenie deosebită intre aceste sate care stă şi azi cu multe cumetrii ce s-au făcut. Întrunirile erau cu programe nescrise cum ar fi :
  1. Vizitele făcute de lătureni
  2. Omeniile sau ospeţiile
  3. Jocul de ponturi, strigături şi cântece
  4. Portul era un fel de expoziţie, păstrându-se strict tradiţional dar în acelasi timp se selecţiona ce era mai reuşit şi mai frumos.
În întruniri se urmăreau cunoaşterea tinerilor din toate satele, cunoaşterea socială între familii, urmărindu-se starea materială. Jocul era miezul întrunirilor de la joc decurgând cunoştinţele şi recomandările personale. Jocul era mijlocul de a se cunoaste anumute personale ca ţinuta de frumuseţe sau virtuozitate privind tineretul laolaltă văzut din toate punctele de vedere a unui sat. Aici la joc era expus folclorul cel mai ales, ca port, strigături, joc şi cântece şi bineinţeles păstrarea tradiţiilor.
Omeniile erau pregătite atât de cei din localitate ca şi de cei veniţi – lăturenii. Observaţia juca un mare rol, urmărindu-se realitatea din toate punctele de vedere căci se mergea până acolo că se numărau şi funiile de la ieslea vitelor. Pe langă altele nu lipsea programul de tărie pus pe un plan principal şi respectat cu probe destul de dificile ca: trânta şi spartul nucilor (erau un fel de nuci încuiate pe care rari voinici le puteau sparge intre degetele de la mână). Au fost cazuri când la această probă au rămas învingători numai unul sau doi. Vizitele lăturenilor se prelungeau până lunea, în care timp cei bătrâni, bărbaţi şi femei îşi depănau firul de cunoştinţă, întâmplări şi amintirile cu cei din satele vecine.
Măhăcenii au avut întotdeauna muzicanţi foarte buni cu vechi tradiţii şi jucăuşi neîntrecuţi, care cu vinul de aici şi ospitalitatea românească şi bătrânească făceau pe toţi cei ce aveau aici legaturi să se simtă bine.
Aceste întruniri erau un prilej deosebit de bine venit, de a se cunoaşte unul pe altul, precum şi a obiceiurilor pe care le împrumutau unul de la altul şi le păstrau ca pe un bun al poporului cum sunt datinele bătrâneşti, portul şi folclorul precum şi formarea unei conştiinţe de libertate românească, ideie cultivată cu multă râvnă în popor de intelectualii satelor „preoţi şi învăţători”.

Amintiri

Întrunirea celor 17 sate în Măhăceni. Unirea de la 1918

In luna lui Octombrie 1918 au apărut primele semne de destrămare a imperiului Austro-Ungar atât pe front cât şi în interior. Primele împuşcături au sesizat satele din apropie­rea căilor ferate. Cel dintâi care a dat semnalul de organizare a românilor din scaunul Arieşului a fost preotul Iuliu Căpâlneanu de la Veresmort, care cu steagul tricolor în fruntea poporului s-a dus la gara din Războieni unde a ţinut o cuvântare de lămurire a românilor sosiţi de pe front. De aici cu veresmortenii săi şi cu cei de la Razboieni au mers la grof cerându-i pământ pentru locuitorii celor doua sate. Groful le-a răspuns că înţelege mersul vremii şi face totul să fie bine. Din acea zi popa de la Vereşmort, că aşa-i zicea lumea, a cutreierat toate satele din ţinutul Arieşului chemându-i la o întrunire în satul Măhăceni pe data de 24 Noiembrie, pentru a se organiza în vederea Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 din Alba-Iulia.
 Încă de dimineaţa în acea zi de duminică, se vedeau pâlcuri de oameni coborând de pe toate dealurile, îndreptându-se spre Gruiu unde avea să se ţină întrunirea celor 17 sate care au luat parte. Delegaţiile satelor la întrunirea din Gruiu erau primite cu onoare de o unitate înarmata comandată de sergentul major Popa Ioan („căruntu”).
Tot Gruiu era tixit de lumea însufleţită care se revedeau, unii se îmbrăţişau, alţii plângeau de bucurie. Din delegaţiile satelor făceau parte preoţi, învătători, studenţi şi ţărani. S-au perindat mai mulţi vorbitori de la Turda şi de pe sate, pentru a vorbi acelei mulţimi de pe sate, la care poporul aclama cu „Vivat”.
După alegerea delegaţiei ce avea să reprezinte scaunul Arieşului delegaţiile săteşti au fost invitate pe la cunoştinţele lor din sat. Duşmanii neamului urmăreau toate aceste mişcări entuziasmate şi căutau să împiedice pe unde puteau. Pe înserate când autorul acelei adunari se întorcea spre casă, de sub podul de la Vedenia a fost urmărit, iar împuşcăturile nu au avut efect, în capul Unirii (localitatii) era asteptat de bunii lui compatrioţi Voresmortenii.
 După adunarea de la Alba-Iulia, conform dispoziţiunilor conciliului dirigent s-au înfiinţat gărzile naţionale cu scopul de a strânge armele şi menţinerea ordinei. în Măhăceni s-a format o gardă de 30 de oameni aparţinând satelor Măhăceni, Dumbrava şi Ciugudul de Jos, comandată de un ajutor de ofiţer şi un sergent major cu sediul la fosta crâjma comunală.
Garda trebuia să adune armele de la toţi cetăţenii de pe raza administrativă a comunei Măhăceni de care se ţinea şi satul Stejeriş cu populaţie majoritar maghiară. Garda a procedat la strângerea armelor din acel sat, oamenii păreau ca înţeleg situaţia, dar tocmai în acea zi, s-a întâmplat să ajungă acolo în retragere un ofiţer superior german cu unitatea sa şi un tun.
A fost un schimb de vorbe între comandantul gărzii şi ofiţer. Preotul român cere gărzii ajutor de apărare peste noapte, care i-a şi lăsat cinci oameni. Cei de la Stejeris au făcut apel la garda din Badeni şi Unirea care au şi sosit, după care au ţinut sfat la şcoala de unde au plecat spre casa preotului unde gardisitul de la poartă a fost copleşit de lovituri de arma în urma cărora a decedat la spitalul din Turda. Pe feciorii preotului voiau să-i ducă şi să-i arunce din turnul bisericii dar s-au răzgândit şi i-au dus la şcoală să-i judece. Unii cereau să fie executaţi mai ales cei de la Bădeni, dar s-a opus preotul maghiar şi un cetăţean fruntaş (SD) care a zis că mai curând va muri el dar celor de faţă nu li se va întâmpla nimic. Acestea au fost relatate de una din fetele preotului român. Unitatea germană aranjase tunul pentru a trage asupra satului Mahăceni. A fost mare tensiune în noaptea aceea, toţi erau pregătiţi de razboi. A doua zi auzind cei de la Podeni au trimis o delegatie cu sublocotenentul Florea Traian, asigurând că la cea mai mica mişcare vor coborâ direct în Badeni cu 600 de oameni pentru a-i linişti. Cele două sate puternice, Podeni şi Bădenii se cunoşteau din anul 1848, în timpul celor petrecute la Stojeris, pe Mures, o armată secuiascăîncepind să sape tranşee. În acelaşi timp la Ocna Muresului sosise armata română. Armata secuiască în noaptea următoare s-a facut nevazută. A doua zi armata româna a ocupat gara din Războieni înaintând spre Turda şi Cluj, şi mare bucurie a fost şi în satul nostru. În dimineaţa imediat următoare mare parte din populaţia satului a luat parte la adunarea ţinută la Unirea unde s-au intâlnit toate satele din jur chemate de acel luptător de la Veresmort.
Tineretul întors de la acea adunare a petrecut toată noaptea în jocuri şi cântece naţionale, învăţate de la armata româna.
 Iarna anului 1918-1919 i se poate zice iarna şezătorilor şi bucuriilor. Populaţia la acea dată a fost cea mai mare din istoria satului Măhăceni, nici vinul n-a fost puţin în acel an, fiind martorul tuturor întrunirilor şi cumetriilor.
Neuitat va rămâne în satul Măhăceni jocul da la Prinderea postului de Pasti, când era atâta tineret, fete şi băieţi, atunci când a început jocul cu Haidaul ca la Măhăceni, pe locul de jos din vale, stârnit de ceterile celor doi ceteraşi vestiţi şi neîntrecuţi în sat şi din jur, Dinu şi Zolti care rivali fiind, acum de dragul păcii, cântau împreună, întrecânu-se unul pe altul prin înalta măiestrie fiecare cu talentul său. Valea ori cât era de largă părea neîncăpătoare. Mijlocul acelui cerc era plin de copiii satului care nu mai văzuse atâta mulţime şi asa bucurie. Tixite erau marginile, de o parte de grupul bărbaţilor după vârste, iar de cealaltă parte de grupul femeilor. Soarele era şi el mai strălucitor înseninind feţele tuturor, chiar şi a văduvelor, a căror gânduri începeau să se schimbe spre bucurie, vazându-si odraslele petrecând în mijlocul acelei bucurii.
Vara după război a fost o mare dorinţă de lucru, trudind fiecare la refacerea gospodăriilor. După o vară cu trudă a urmat o toamnă bogata cu roade îmbelşugate. Şcoala începea şi ea să se refacă, atât în sat cât şi la oraş, la liceu şi şcolile de meserii. De aceea începutul lunii septembrie 1919 preotul şi învăţătorul umblau din casă în casă pentru a recruta pe acei care peste citeva zile aveau să vină la şcolile de la oras. Satul Mahăceni a dat unul din cele mai mari contigente de elevi dintre satele judeţului Turda. În decada 1920-1930 în sat erau circa 15 elevi la şcolile medii cu cei plecaţi la meserii numărul trecea peste 30 lucru mare pentru acea vreme.
Tineretul plecat la scolile medii intre anii 1920-1930 a îndeplinit un mare rol cultural prin multe spectacole de teatru şi jocuri, pregătite şi susţinute de ei, în vacanţele de iarnă şi vacanta mare de vară. Neuitate vor rămâne petrecerile aranjate de tineretul intelectual din Măhăceni intr-o minunanta ambianţă cu tineretul intelectual din Podeni sub numirea de Vestitele petreceri de la Măhăceni şi Podeni.

Şesul loc de frumuseţe. Pădurile şi procesele purtate.

In trecut măhăcenii ţineau foarte mult la pământ pe care îl cumpărau cum puteau, chiar dacă nu aveau bani se imprumutau de la bancă, mai ales la banca din Trăscău. Pe lângă pământ un bun de prim rang, îl formau pădurile întinse căci le aparţineau toate dealurile pe care curgea apa spre valea Măhaciului.
                Din păduri se aprovizionau cu lemne de construcţie, lemne de lucru şi de foc. Plusul îl vindeau satelor fără păduri. Măhăcenii mai foloseau pădurile ca păşuni unde creşteau multe vite, păşunând cu ele toate goliştile şi luncile până la capul văii, Gruisor şi pădurile Bădenilor unde se întalneau cu cei de la Podeni cu care înviau legaturile de prietenie. Între cele două sate erau cinci ciurzi de boi, vaci, starpe, bivoli şi stave de cai, pe lânga care mulţi copii umblau cu vitele lor. Copii mergeau cu vitele de la vârsta de 10 ani şi le plăcea păstoritul, pe toţi îi fermeca şesul, locul unde la amiază coborau cu vitele la adăposturi şi zăcători. Cei ce umblau cu vitele se numeau boari, mai având numirea după locul pe unde păşteau vitele ca suseni, prigoreni sau pădureni. Fiecare grupă de copii aveau zăcătoarea lor de regula lângă o fântână. Ciurzile aveau locurile lor cu drepturi din străbuni numai zăcătoarea caprelor era în mijlocul topililor, niste băltoace în care femeile îşi puneau cânepa la topit în luna lui august. Până la amiază atât şesul cât şi cele trei văi erau goale, doar ici colo câte un cal pe care „Monu ţiganu” îi aduna strigând „na Lula na” pentru a face loc celor în drept ce se coborau de pe toate colinele spre Şesul, tradiţiilor acelora care au fost cândva boari. Primii care coborau erau bivolii, îndreptându-se leneşi spre băltoaca din gura văii Ciugudului unde se tolăneau până spre ojina văzându-li-se numai dinţii albi când rumegau. Venea apoi câte un viţel pişcat de mustele mari din pădure, căruia îi urma grosul, când Şesul începea să fiarbă de clocotul clopotelor şi boncăitul boilor ce coborau de pe toate dealurile spre adăposturi. Urmau boarii fiecare cu grupa lui, la care ţineau mult şi la bine şi la rău, după cum se poate vedea din strigăturile ce-şi adresau o grupă alteia. S-au apropiat boii de acel loc minunat cu lunci verzi şi izvoare multe din mijlocul padurilor, văzând vitele din zăcători ca la un semnal dat au început să boncălească. M-au întâmpinat copiii care au venit să-şi apere vitele de boii noştri voioşi. Pentru osteneală am fost rasplatit, caci ziceau copiii, că cel mai tare bou din sat era Mişca nostru.
Întruna din zile în faţa Tarniţei era o discuţie iscată de un fapt rar întâlnit, când taurul satului omorâse un bou, ca în ziua următoare soţul boului mort trebuia să omoare taurul. Era o discuţie tare serioasă din care se trăgeau sfaturi morale vrednice de urmat, când la gura satului apăru o trăsură, lucru nemaiântâlnit aici. Era comisia de judecata de la Turda, care venea la faţa locului fiind vorba de „Doştina Curată” pentru care s-a purtat proces de proprietate între satele Măhăceni şi Călăraşi. Copiii adunaţi la un loc au fost întrebaţi cum îi zice la coasta din dos din valea Hidişului, la care au răspuns ca îi zice: Dostina Curată. Un domn care vorbea bine româneşte a zis, bine copii, era Dr. Ioan Raţiu din Turda care a apărat şi câştigat acel proces care a fost precizat în decada a opta a secolului al 19-lea.
 Din unele documente sosite de la Curtea de Apel din Tg. Mures reiese că acel proces era foarte vechi, pomenindu-se de numele unui Betleny duce pâna la 1622 când satul fiind iobăgit a fost dat lui Moise Secuiul apoi Anei Torockai de la care la un Betleny. Măhăcenii au mai avut procese cu Băginenii pentru partea de sus a Gruişorului, înstrăinată tot cu putere de sus, dar care a revenit Măhăcenilor după cel de al doilea război mondial.
Cel mai apropiat diferend a fost când în urma unor meschinării politice, frumoasa pădure – Fata a fost data Dumbrăvenilor, a fost un război adevărat între cele doua sate, pâna atunci cu tradiţii de buna vecinătate de sute de ani. De atunci s-au depărtat unii de alţii la mijloc stând ura semănata de unii şi păstrată de alţii.
Cu 60 de ani în urmă au fost plantate pâraiele Coastele Goale, care acum sunt păduri puternice de salcâm. Şesul în lunile mai şi iunie e plin de sutele de stupi sistematici din sat şi alte părţi, a căror roiuri de albine cu hărnicia lor, culeg nectarul pădurilor întinse. Şesul cu lunci înverzite şi izvoare, multe şi cu tot ce este în el e locul admirat de toţi cei ce l-au cunoscut.

Coasta lui Pintea (povestire populară)

După tradiţia din sat, în vremuri mai depărtate păşunile din fată de la dealul Prigoria până spre Câmpul-Lung erau acoperite cu păduri mari de mesteacăn, a căror trunchiuri albe presărate la rădăcina cu negru cenuşiu, păreau de aici din sat, pe vârful Prigorii, ca o mutime de luminări înfipte pe o masă înalta de altar, a cărei fata părea cusuta cu arniciu galben,verzui, împodobită cu flori galbene de grosana şi iarbă italiană , flori ce cresc la inceput de vară pe întinsul acestui deal.
Despărţit de dealul Prigoria, prin vâlceaua cu acelaşi nume, iar de Coastea Spoilor prin Valea Uanii, este dealul ce poartă numele haiducului din părţile Dejului şi Baia-Mare numit Coastea lui Pintea, numire dată de atunci de când Pintea cutreiera ţara Ardealului poposind şi în acel deal şi în satul Mahăceni.
Culmea acestui deal pe la mijloc are formă de şauă, pe semne aici îşi punea Pintea şaua când îsi deschinga murgul, lăsându-l să mai pască pe aşezătura de la Călceaua, în apropierea lacului din Vârful Prigorii unde-şi astâmpara setea.
La rădăcina dealului se ridică un ţanc înalt. Din acest ţanc vedea Pintea ţara Ardealului, căci privind spre răsărit – miază zi se văd departe munţii Sibiului şi Făgăraşului, spre răsărit se văd toate dealurile până în fundul câmpiei, spre apus nu e decât un pas de-al lui Pintea până în culmile Trascăului spre munţii Apuseni, spre miază-noapte se văd ca în vis culmile de munţi ce înprejmuiesc ţinuturile de leagăn a lui Pintea. Îngândurat cobora Pintea acel ţanc la locul aşezat dintre fundoaie şi şauă, unde de la scăpăratul amnarului aprindea focul de sub căldarea de aramă, în care era pusă apa de mămăligă. Pentru a-şi săra mâncarea trebuia să meargă la sărăria din Ocna Muresului distanţă de 20 km. Pintea nu făcea pana acolo docât trei pasi. Primul pas îl punea pe dealul Oşpăneasa, deal ce desparte satul Măhaceni de satul Ciugudul de Jos, al doilea pas îl punea pe dealul Mediaşului deasupra satului Inoc lângă Mures şi al treilea pe dealul Banţa lângă Ocnele de sare.
După ce-şi alegea bolovanul cel mai alb şi mai frumos cu alţi trei pasi se întorcea să-şi pregătească prânzul şi mămăliga cu brânză presărată cu jumări de slănina sau mămăligă ciopăită cum se zice la Măhăceni.
Cobora apoi în vale, unde îşi pleca trupul voinic. Proptind genunchiul drept pe marginea Fundoaielor, stângul sub corabii, palma stânga se aseza pe lunca din dos, iar degetele şi le petrecea pe după culmea Orbănoaiei, podul palmei drepte îl aşeza peste vale, oprind apa proaspătă adusă de la izvoarele din şes şi din colo din văile de mai sus.
Sorbea apa proaspăta stâmpărîndu-şi setea, cu care îşi înviora trupul trudit de atâtea războaie şi umblare. Refăcut, cu mâinile proptite de şerparul lat, urca el cărările de la Fundoaie ca spre un cuib de vulturi, unde la umbra mestecenilor bătrâni, îşi aduna gândurile, aşteptând altele ce coborau cu boarea dinspre culmile Trascăului, strecurate printre frunzele de mesteceni la urechea voinicului, care cu el adormea.
Spre seară cobora la prietenii lui din sat, ţinea sfat aducându-le veşti din ţară, spunea întâmplări din războaie şi le da multe sfaturi. Voinicii de aici îi spuneau pe a lor, fapte de vitejie din multele războaie la care au fost duşi, şi prin care si-au scăpat familiile de iobăgie, dovedite prin diplomele de nobiliere scri­se cu litere de aur pe piele de câine câştigate cu multe jertfe.
Pe firul povestirii, ajungeau în jurul anului 1600 când în sat trăia acel străbun, vestit de la care au ramas multe lucruri scrise şi de a carui sfaturi au ascultat la vremea sa cei din sat şi din jur.
După cina bună, se desparţea Pintea de prietenii din satul nostru, apucând drumul ce duce pe la Hârtop şi marginea Prigorii, de unde atunci când răsare luna de pe coama Frunţilor, cu amurgul şi gândurile sale se depărta spre culmile Trascăului la alţi prieteni din alte sate.

            Alte amintiri

Era o primăvară timpurie care cu vântul ei călduţ uscase doar Gruiul copilăriei noastre, unde ne incercam mingea, care parcă şi ea se urâse de şederea din timpul iernii ce a trecut. Aici ne-am adunat să ne jucăm de-a ogoiul lângă zidul bisericii în formă de cetate, noi cei cinci nedespărţiti iarna de la sanie iar vara de la tot ce trecea prin capul nostru, căci eram proprietari de iepuri, strângatori de ouă de prin cuiburile vrăbiilor, sau mari admiratori de porumbei, pe care îi cunoşteam asa de bine, mai ales pe cei din turnul bisericii, cu care eram vecini.
 Nu ştiu cum s-a făcut că de la ogoiul de lângă bise­rică, fiind şi curtea şcolii, poate ne vor fi alungat cei mai mari ieşiţi în recreaţie căci noi nu eram de şcoală, ne-am pomenit în pădurea numită Fundătură.
 Când a trebuit să ne motivăm absenţa de acasă, ziceam că am mers după părangină. În satul nostru este obiceiul de a merge primăvara fie în pădurea amintită după părangină, fie în pădurea satului vecin după planta care rămâne şi peste iarna verde, numită sasfiu. Poate ca să nu se strice obiceiul, am făptuit acel lucru, am adunat ce am găsit din cele căutate. Ne-am împănat şepcile cu părangină, că doar aşa se cuvenea să ne dovedim osteneala. Cei cu şepcile mai rele s-au împodo­bit mai repede, iar după puţină osteneală au reuşit şi ceilalţi căci unul avea briceagă şi cu două găuri nouţe în şapcă era chiar ceea ce trebuia, pentru a arăta, la întoarcere cele adunate cu atâta sârguinţă. Ne-am mai înarmat fiecare cu câte o nuia de alun trăgând spre vârful dealului Ospăneasa de unde spre marea noastră mirare în cealaltă vale vedeam satele vecine şi altele mai departe aşezate pe lângă apa Mureşului.
Admirând aşa acel peisaj, ne-am prins de după cap cântând, când spre norocul nostru ne- a ajuns un om cu carul cu lemne din satul vecin Dumbrava. Ne-a lăudat zicând că ştim cânta frumos, lucru care ne-a bucurat foarte mult. Ne-a mai întrebat pe fiecare a cui suntem, asigurându-ne că aveam neamuri în Dumbrava, şi ne-a poftit să mergem să le vedem. Mare ne-a fost bucuria, când badea nostru ne-a suit pe toti în carul cu lemne, nici nu ne-am mai uitat spre satul nostru pe care îl cunoaşteam de-a fir de păr, cântând eram bucuroşi să mergem lătureni, ne-am pomenit la poarta lui badea Tudor cumnatul unuia dintre noi, om fară copii. Diregea ceva prin curte când cărăuşul nostru ne-a coborât din car prezentându-ne pe fiecare a cui suntem, spunându-i: „bade Todor nu ai copii, dar ţi-am adus pe omenie, lătureni feciori de pe sate, din Măhăceni”, arătându-ne şepcile împănate.
Cu mare emoţie ne-a primit mătuşa prietenului nostru lelea Susana, cu care eram consăteni, omenindu-ne (cinstindu-ne) cu pâine şi fasole, se vede că era zi de post, foarte bună.
 După ce ne-am săturat am ţinut cu orice preţ să ne vedem neamurile că de aceea ne-am dus în Dumbrava. Unul dintre noi a mers la mătuşa lui pe care zicea că o cheamă Dochiţă, eu cu nepotul meu cu care eram de aceiaşi vârstă ne-am dus la mătuşa Victoria unde n-am prea stat, rugand-o să ne ducă la cumnatul Iuănas, omul cel mai cuprins din sat, care venea des pe la noi căci ţinuse în căsătorie pe o soră de a tatii, pe mătuşa Susana, dar care murise. Căsătorindu-se a doua oră a luat o fată de preot, la care satul îi zicea doamna, cu toate ­că era casătorită cu un ţăran. Mătuşa doamnă, mi s-a părut a fi foarte bună şi aceasta părere nu mi-am schimbat-o niciodată.
Cumnatul Iuănas căruia dumbrăvenii îi ziceau Iuănasu Domnichii era un om voinic, cu o infăţisare impunătoare şi foarte harnic, era socotit după cum am auzit mai târziu ceasul dumbrăvenilor, căci mergând la plug cu patru boi sau cărând gunoi, nu-l apuca soarele niciodată acasă, îl cunoşteau oamenii din sat după mânatul boilor, mânat pe şoptite pocnind din biciu scurt. De erau gata Dumbrăvenii sau dacă nu erau sculaţi, strigau alţi voinici: Sculaţi măi, că Iuănaşu Domnichii s-a dus. Oameni harnici erau Dumbrăvenii şi-l urmau în toate pe cel mai harnic între harnici.
 Când venea pe la noi vorbea cu tata cum a vândut cutare pereche de boi, pe care cumparat râtul din Gura Dosului, Tata zicea că a vândut cutare pereche de boi la târgul Vinţului cu 500 de coroane, suma care i-au dat-o Gherlenii din două vorbe, de care s-a mirat tot târgul. Cumpărătorul a zis către Tata: Ştii de ce ţi-am dat atâţia bani pe boii tăi? Ca să-mi înfloresc ciurda, că eu de aici trimit boii trecând prin Turda şi Cluj şi cine vede pe Doaru tău, zice : “Uite măi ce boi duc Gherlatenii”.
După vizita cu care am onorat pe cumnatul Iuănaş şi după ce mătuşa doamna ne-a mai cinstit cu nişte nuci, ne-am întors la badea Tudor, unde lelea Susana ne-a mai omenit cu prune uscate, iar badea nostru ”Dumnezeu să-l ierte”, căruia satul îi zicea „Cilindrica”, ne-a luat cu binisorul petrecându-ne până în deal de unde se vedea satul nostru, povăţuindu-ne pe drumul spre casă.
Apropiindu-ne de sat ne-am prins pe după cap şi cântam coborând dealul Meluşului, ca feciorii când vin de la asentare. Era spre seară când am ajuns acasă, intenţionat ne întrebau vecinii: „unde aţi umblat măi?”. Noi mândrii răspun­deam, că am fost pe sate lătureni.
**
 Multă vreme n-am mai mers pe sate căci am devenit şcolari, vara ne mai întâlneam vrerile, făcând schimburi de iepuri de casă, pe care îi cumpăram de la un băiat mai mare, dar mare pacoste că nu mult ne bucuram, căci cei mari repede ne scăpau de ei.
Mai norocoşi eram cu ouăle de vrăbii. După un plan bine chibzuit am căutat un mare meşter de luat ouă, de prins pui de păsări, după unele lămuriri s-a urcat în şura noastră la mare înălţime, lucru care numai el putea să-l facă. Eu jos, vecinul meu ceva mai mare ca mine pe grinzi şi alesul nostru pe căpriori ne aprovizionam de prin cuiburi cu tot ce găseam. Bogat cules că ajutorul nostru nu trecuse pe al treilea căprior şi pălăria se cumpănea de greutatea ouălor, când vecinul meu, făcându-mi semn cu ochiul a sărit jos de pe grinzi şi ne-am închis în casă, n-am mai avut grijă de protestele ajutorului nostru rămânând noi doi stăpâni pe atâta bunătate de ouă. Pagubaşul n-a uitat multă vreme fapta noastră de infideli, căutând deseori să ne pedepsească, dar noi cu toate că eram mai mici, eram doi.
Trecuse vara şi venea toamna fără să avem invăţător în sat fiind la război, nu era şcoală dar noi eram foarte ocupaţi, umblam de la un porumbar la altul, cunoşteam toţi porumbeii din sat. Ştiam câţi porumbei are fiecare, ştiam care de la care se trage, făceam comparaţie între ei şi îi selecţionam, dându-ne fiecare părerea, care este mai frumos sau care este mai tare. Noi cei de lângă biserici aveam aceiaşi părere şi anume ca cel mai frumos şi mai tare porumboi din sat e porumboiul alb pistruiat cu porumbac pe la ceafa şi aripi, ochii mari, umblatul cadenţat şi măiestuos. Cuibul lui era în Turnul bisericii, avea şi nume. Îl chema Tătuşca, numire bine meritată, pentru calităţile ce le avea. Cu toate meritele cei mai mari dintre copii au hotărât să-l prindă pe Tătuşca. Abia la a treia încercare noaptea, după ce au astupat fereştile de la biserica cu lipideie (paturi/cergi), l-au prins, ajungând sărmanul în galiscă. Mergeam zilnic să-l vedem îşi pierduse din farmecul ce-l avea cand era liber, părea mai mic şi era supărat. Stăpânul lui de acum, şi-a dat seama şi după o deliberare cu vecinii, Tătuşca şi-a recăpătat liber­tatea, dar supărat s-a mutat din turnul bisericii.
***
Era în acel an de după primul război mondial, anul şezătorilor şi bucuriilor, aşa se făcea că mai scăpăm şi noi copiii de aceasta (şcoală), ascultam când se cânta şi se joacă, că între altele să auzim că în celălalt cap de sat, Codreana o femeie bătrână duhăneşte seara lângă soba de cahle, cu pipă, lucru neobişnuit în satul nostru. Nici nu ne-a trebuit mai mult, ne-am fi dus să vedem arătarea să fi fost chiar sub muntele Trascăului. N-a fost greu de ajuns, nici să ne apropiem de casă, căci nu avea nici câine nici poartă. Codreana avea obiceiul de a sta seara la lumina focului de la cuptorul cu cahle tragând amarnic din pipă. Ne-am apropiat de casă prin dos lângă o ferestruică mică cât palma, şi minunea s-a arătat aşa cum auzisem.
Codreana avea o fată, pe lelea Victorie, a cărui bărbat badea Pamfil Voiebuna, trăgea şi el din ţigara groasă cu foaie de gazetă, stând după masă. Singură lelea Victorie putea să ne strice planul.
Si asa s-a intâmplat, ca împingându-ne unul pe altul, ne-a simţit lelea Victorie care mişcând ceva din buze, pe semne i-a spus bătrânei pricina. Dar ce să vezi bătrâna în loc să-şi ascundă pipa cum credeam noi, se întinse după o despicătură de lemn îndreptându-se furtunoasă spre uşă, iar noi fără să aşteptăm poruncă am şters-o, bătrâna rămânând de pagubă, „lăudându-ne” din faţa tinzii, totuşi paguba mai mare era a noastră, fiind ferestruica prea mică, n-am văzut-o toţi, deci mai aveam de lucru.
 Dacă am vorbit de lelea Codreana fie iertată, nu trebuie sa-l uităm nici pe ginerele dumisale, că era om de omenie, venit din alt sat. În el era întrupată omenia şi hărnicia. Era astmatic, totuşi în anul 1917 i-a venit şi dumisale rândul să meargă cătana. L-a dus tata cu căruţa noastră la gară la Unirea l-am petrecut şi eu până la podul din capul satului şi lelea Victorie a dumisale şi multe femei din sat căci bărbaţi nu prea erau. A rămas de pomină cât de greu s-a despărţit badea nostru de sat.
După ce a sărutat toate femeile, mai rămăsese la o parte fata jidovului, o fata slăbuţă pe care o chema Rojica, îndreptându-se spre ea zise, “Hai să te sărute şi pe tine Pamfil că mă duc cătană”, apoi s-a urcat în căruţă lângă tata şi oftând s-a adresat către iapa noastră zicând: „Hei Roza să mă poţi tu mânca şi dimineaţa să mă poţi…face iar bine ar mai fii”, dar fiindcă această dorinţa nu i s-a putut împlini, badea nostru a plecat pe front în munţii Tirolului unde a îndurat multe din cauza marilor bombardamente, totuşi, având zile după terminarea războiului s-a întors acasă, făcând multi bozi (clăi) de fân împreună – fiind mare meşter în această privinţă badea Pamfil Voiebună.

24 IANUARIE 1970 POPA IULIU

Dat în Cluj la 24 Ianuarie 1970- POPA IULIU.

Cateva cuvinte despre autorul Monografiei (extrase din http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_5/preoti_greco_catolici_5.pdf)

„Preotul Iuliu Popa a fost numit preot în satul Micoşlaca, protopopiatul Ocna Mureş, unde a funcţionat timp de 17 ani, după absolvirea Academiei Teologice din Blaj, în 15 septembrie 1931.
În luna septembrie 1948, preoţii din Protopopiatul Greco-Catolic al Ocnei Mureş au fost chemaţi de Securitate, la plasă, în vederea unirii Bisericilor. Deşi toţi au refuzat propunerea de a adera la Ortodoxie, a doua zi se anunţa într-un ziar că au acceptat. Adunaţi la Protopopiat, preoţii au hotărât să trimită două telegrame de protest: una la Ministerul de Interne şi alta la Culte. Protopopul Aurel Pop a fost arestat imediat. Ceilalţi preoţi au fost duşi la securitatea din Alba Iulia, ţinuţi o săptămână, în care s-au făcut asupra lor presiuni să declare că protopopul Aurel Pop este autorul celor două telegrame, dar toţi au refuzat să recunoască aceasta. După câteva zile în care au fost lăsaţi liberi, li s-a cerut iarăşi, la Securitatea din Aiud, aceeaşi declaraţie pe care au refuzat-o din nou.
În octombrie 1948, Croaiţăr Ioji, secretarul de partid din Cistei, i-a pus în vedere preotului Iuliu Popa, sau să treacă imediat la ortodocşi, sau să părăsească satul într-o jumătate de oră. Părintele a plecat imediat în satul natal Măhăceni, judeţul Turda, de unde a fost chemat la Securitatea din Alba Iulia. I s-a cerut încă o dată aceeaşi declaraţie, însă a refuzat pentru că autorii telegramelor au fost toţi preoţii adunaţi la protopopiatul din Ocna Mureş şi nu protopopul singur. Lăsat liber, s-a întors la Micoşlaca, unde şi-a regăsit soţia, învăţătoare, împreună cu fetiţa cea mică.
De la ea află că ortodocşii au pătruns cu forţa în biserica greco-catolică, de unde au luat mai multe lucruri pe care le-au dus la biserica ortodoxă.
Iepure Vasile şi Morar i-au îndemnat pe ceilalţi credincioşi să-l apere pe părintele Iuliu Popa, fapt pentru care au fost arestaţi şi duşi la Securitatea din Ocna Mureş, de unde a doua zi au fost eliberaţi la cererea celor peste o sută de credincioşi greco-catolici din Micoşlaca, sosiţi la Securitate.
Revenit la biserica sa din Micoşlaca, părintele Iuliu Popa a săvârşit din nou sfintele slujbe până în data de 17 decembrie 1948, când a fost chemat la Securitatea din Alba Iulia şi ţinut în pivniţa Securităţii vreme de trei zile, pe un ger de -27 grade, după care i s-a cerut să dea declaraţia contra protopopului Aurel Pop. A refuzat şi de data aceasta. A fost lăsat liber.
În februarie 1949, protopopul ortodox din Ocna Mureş a chemat la el mai mulţi preoţi greco-catolici şi i-a avertizat că sunt pârâţi la Securitate de către maiorul Oniga, pentru faptul că ţin de catolici. în martie 1949, preotul Iuliu Popa a părăsit Micoşlaca plecând în Măhăceni, judeţul Turda. Evacuat din locuinţa părintească, împreună cu întreaga familie -nouă membri – este mutat la un vecin «chiabur», unde locuiau deja opt persoane.
Materialul adunat la Micăşlaca pentru zidirea unei noi biserici a fost nimicit sau furat de cei de la Primărie. Soţia preotului a fost scoasă doi ani din învăţământ; Pompilia, unul din cei trei copiii, la o săptămână după ce a reuşit la examenul de admitere la Facultatea de Drept din Cluj, a fost eliminată fiindcă nu a declarat că este fiică de preot greco-catolic.
Pentru întreţinerea celor trei copii, părintele Iuliu Popa a lucrat în satul Măhăceni 20 de ani la sapă, la coasă, la vie şi stupi (1949 – 1969). În 1968, împlinind 62 de ani, şi-a înaintat actele de pensionare la Episcopia Ortodoxă din Cluj. A primit o pensie de 360 lei lunar, după 17 ani de serviciu ca preot greco-catolic.”

Anunțuri

13 gânduri despre „Monografia sat Măhăceni

    salageanu gheorghe a spus:
    31/10/2012 la 21:12

    foarte impresionant am avut si eu un bunic din zona SALAGEANU LUCA

    barbat ioan a spus:
    04/11/2012 la 19:42

    da multumesc lui popa iuliu pentru tot ce a facut eu sunt din mahaceni si imi place sa gasesc lucruri noi despre mahaceni

    ilarie gardus fiul lui gheorghe a lui gardos a spus:
    30/01/2013 la 21:32

    fiu al satului Mahaceni,baiat a lui Gheorghe alui GARDOS,citind Monografia satului m-a cuprins nostalgia anilor de copilarie. FELICITARI preotului POPA IULIU.

    VALERIA BELU ( GARDUS ) a spus:
    10/02/2013 la 14:05

    Sunt si eu o fiica a satului Mahaceni.M-a ipresionat aceasta monografie a satului.Felicitari Preotului Popa Iuliu.

    emil a spus:
    14/02/2013 la 00:50

    Emil Barbat sunt un fiu a satului Mahaceni, mutumesc preotului POPA IULIU pentru documentarul prezentat.Sunt multe lucruri interesante despre istoria satului nostru, felicitari .

    cristian a spus:
    02/05/2013 la 11:14

    foarte frumos eu sunt chiar din satul mahaceni si sunt mandra ca am locuit acolo si va am crescut in acest sat

    Hints Miklos a spus:
    26/12/2013 la 20:04

    In anul 1993 cu ajutorul dnei Gardus Viorica am localizat toponimele satului. Lista contine 110 denumiri din hotarul satului, si 22 din vatra satului. Multe nu se mai regasasc din cele cunoscute in 1970 Hints Miklos

    Susman a spus:
    25/06/2015 la 15:43

    Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe preotii care au lasat o asa comoara de identitate !
    Pe stranepoata o felicit cu tot dragul si respectul.

    morar a spus:
    15/02/2016 la 23:09

    Foarte frumoasa povestire si descrierea satului Mahaci. Morar V.

    Nistea Doina a spus:
    04/11/2016 la 11:22

    Felicitari autorului, sunt mandra ca tatal meu era originar din Mahaceni: Popa Vasilie a lui Ionasu Marii Savini. Mi-am petrecut multe vacante la Mahaci, la sora tatalui meu, Victoria Chinces.

    mcooper801 a spus:
    25/02/2017 la 16:56

    Intrebare : in sat era ,sau este, vreun locuitor cu numele MĂHĂCEAN ? Asta pentru ca eu port acest nume si nu sunt de prin acea zona ? M-ar bucura mult un raspuns !

    Marcel Lucian Popa, expert evaluator ANEVAR a răspuns:
    25/02/2017 la 17:58

    este posibil ca acest nume sa fie atribuit dupa originea satului din care provinea unui locuitor sosit in alta localitate, stramutat din diverse motive

    Daniel D a spus:
    10/03/2017 la 01:45

    Daniel (fiu Mircea Maria). Am copilarit in Mahaceni, bunicii mei nu mai sunt din nefericire, dar numele familiei si a bunicii si a bunicului apar in articol… Multe amintiri de acolo si mi-e tare dor de loc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s